Cu ochii ţintă la perete, bătrânul bătea ritmic cu un creion în masa veche. De ani buni, încerca să-şi compună un decalog. De aceea, peretele abia dacă mai avea vreun petec alb. În stânga, chiar sub lampa care lumina slab, stătea scris, îngrijit: „Aşteptarea unei bucurii valorează mai mult decât bucuria în sine. Aşa că aşteaptă orice”. Era prima, o scrisese când era încă tânăr şi avea timp.

Peste ani, a înţeles a doua poruncă: „Aşteaptă-te la orice!”. Avea aproape 40 de ani când auzise la Liturghie cuvintele: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”. Era a treia poruncă.

Tot atunci a început să citească cărţi, noapte de noapte. Într-una din ele a găsit cea de-a patra poruncă: “Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim”.

Mai târziu, era cât pe ce să renunţe la porunci, la cărţi, la viaţă. Dar un călugăr bătrân i-a spus că: „de jos şi greşelile şi problemele par altfel. Privit de aproape, chiar şi un fir de nisip poate părea mare. De sus, până şi Everestul pare un fir de nisip”. Atunci a scris a cincea poruncă.

Angoasele lui au continuat şi odată cu ele şi vizitele la călugăr. Atunci a aflat că nu Dumnezeu e vinovat pentru suferinţa lui: „Dumnezeu ne vrea numai Binele, dar nu ne poate da decât ceea ce ne dorim cu adevărat”. Era a şasea poruncă.

A început să îmbătrânească şi oamenii din jurul lui au devenit tot mai puţini. Lucrurile şi banii la fel. Până şi el părea că se împuţinează la trup, răbdare şi minte. Atunci a scris cea de-a şaptea poruncă: „Nu pierdem decât lucrurile pe care nu le-am avut de fapt niciodată”.

Într-o zi, singur şi dezamăgit, se gândea că a ajuns la limită, apoi s-a ruşinat: “Nu există nu se poate. Există numai voinţă insuficientă”. Era cea de-a opta poruncă. Pe a noua a scris-o într-o zi, după înmormântarea unui vecin : “o viaţă trăită pen