Nu înţelegem, sau nu vrem să înţelegem nimic din ceea ce se întâmplă lângă noi. Trecem nepăsători înainte, în superficialitatea noastră, cu ochii minţii şi ai sufletului închişi. Căutăm mereu departe, cât mai departe, deşi ceea ce căutăm se află, cu siguranţă chiar lângă noi. Sub privirea noastră. Dar nu, noi nu vedem, nu suntem destul de atenţi. Ni se pare că nu trebuie, să fim, că nu e important să fim...
Aduceam sub ochii şi în gândul Dvs, săptămâna trecută, fraza lui Milan Kundera, despre felul cum putem fi, ca oameni, aşezaţi în lumină: anume, în funcţie de privirea sub care vrem să trăim.
"Prima categorie, spune el, ar fi cea a celor care caută privirea unui public larg, priviri anonime, în cea de-a doua intră cei ce trăiesc sub privirile familiare, în cea de-a treia ar fi cei ce trăiesc prin privirea fiinţei iubite şi în cea de-a patra, cea mai rară, sunt visătorii, cei care trăiesc „sub privirile imaginare ale fiinţelor absente". Trebuia ca în acest text, în continuarea celui de săptămâna trecută, să încerc câteva gânduri despre ultimele două "grupe" de oameni. Mai precis, despre ultima categorie.
Dorinţa de a scrie despre asta m-a îndemnat la un fel de revizuire a fiinţei mele; ca în faţa unei instanţe în care avea să-mi fie analizate toate capacităţile sociale, intelectuale şi sufleteşti. Asta, m-a făcut să opiniez că eu, ca şi alţii atâţia sunt în raporturi foarte confuze cu ceilalţi, chiar şi cu acei puţini pe care îi respect şi/sau îi iubesc. Probabil că aşa am fost mereu. Iar de aici, dezamăgirea pe care o am acum, după o jumătate de secol petrecută pe lumea asta...
Mă tem ca "a avea o relaţie" înseamnă neapărat, pentru din ce în ce mai puţini dintre noi că ea "trebuie să ducă undeva" şi că aflat într-o relaţie de prietenie/dragoste, şamd, înseamnă, totodată "a te simţi bine", "a-ţi trăi clipa, viaţa, prin celălalt" şi al
