„Omul nu are port, timpul nu are țărm. El curge, iar noi trecem”. Sunt versurile lui Lamartine din poezia „Lacul”. Porturile fiind, așa dar, iluzorii, marcarea trecerii încercăm s-o facem amplasând jaloane temporale convențional-sărbătorești, mai rare la început, mai dese pe măsură ce se stivuiesc anii.

Cercetând calendarul aniversărilor din 2013, am surpriza să constat că intră în familia septuagenarilor un confrate... scăpat din controale și, în consecință, mereu perceput sub semnul juneții: fălticeneanul Grigore Ilisei. Și asta mai ales în ochii subsemnatului, câtă vreme întâmplarea a făcut să-i nășesc amândouă debuturile – mai întâi cel gazetăresc, apoi cel editorial-scriitoricesc. Când „nășitul” împlinește 70, tu câți să mai ai? Ca și mine, ca și mulți din generația noastră de condeieri, este fiul unei învățătoare de școală sătească. A avut norocul să se nască la Mălini, comuna lui Labiș, tărâm ce și singur poate înrâuri fericit destine literare, darămite când o anume structură sufletească se arată generos deschisă către miraculos și poematic. În urmă cu aproape jumătate de veac i-am păstorit cele dintâi transmisii radiofonice directe, care dădeau barem iluzia libertății cuvântului – era singurul locșor inaccesibil atotputernicei și omniprezentei cenzuri! După care, în 1972, la „Junimea”, l-am debutat editorial cu volumul de proză „Năvod pentru scrumbii albastre”. Aveam, deci, motive să-i urmăresc cu atenția cuvenită traiectoria ulterioară.

Până a vorbi de literatură, să consemnăm faptul că Grigore are vocația rară a construcției în plan administrativ-cultural. Chiar în 22 decembrie 1989 a redeschis Postul de Radio Iași, suprimat de Ceaușești încă din 1983, și a inaugurat, în 1991, Studioul de Televiziune Iași. Sunt re-ctitoriri și ctitoriri care singure pot constitui argumente ale unei prezențe active și benefice în împrejurări dificile și trudni