În linii mari nu e rău ca oamenii să mai aibă și hobby-uri. Și, ca să tragem subiectul în bandă, nu e rău ca ziariștii să aibă hobby-uri. Unii, în timpul liber, pescuiesc. Alții colecționează batiste și papioane. Unii sunt pasionați de organe ale statului și le lustruiesc atât la serviciu, cât și acasă. Ăștia sunt ăia fericiți, gen Tăpălagă, care pot îmbina armonios job-ul cu pasiunea. Unii, rari, citesc. Alții scriu, se uită la filme, apar la TV. Fiecare cu damblalele lui.
Am văzut, în 23 de ani, tot felul de ziariști și tot felul de pasiuni de-ale acestora. Cel mai mult m-au amuzat cei care erau pasionați de normalitate. La locul de muncă erau niște ticăloși, niște nemernici nesuferiți, niște idioți aproape perfecți. În particular tânjeau după normalitatea majoritară: anoști, șterși, incapabili să lege două-trei vorbe, complexați de aproape orice prieten care îi făcea din vorbe cam la fel cum ștergeau ei pe jos cu politicieni, vedete sau colegi de breaslă. Nu citeau acasă pentru că le ajungeau ziarele citite ca îndatorire de serviciu. Nu se uitau la televizor decât la propriile emisiuni, în buclă. Asta era pasiunea lor: să fie ca aceia pe care îi criticau cu textele altora – nuli și celebri.
De fapt, pe undeva, ăsta este și hobby-ul lui Robert Turcescu: celebritatea. Ai spune că unui fost animator de radio îi e suficient să ajungă vedetă de televiziune pentru a atinge nivelul maxim de celebritate. Ei bine, se pare că nu. E drept că meseria noastră e din ce în ce mai puțin aducătoare de satisfacții. S-au dus vremurile alea când un moderator de televiziune cu o echipă bună de producție în spate semna contracte pe un milion de euro. S-au dus și satisfacțiile pe care unii le regăseau în privirea îngăduitoare a stăpânului, după câte-o limbă bine plasată. Stăpânul e din ce în ce mai încruntat și mai capricios. Nu știi, după căutătură, dacă dă drumul să
