În primul deceniu post-comunist, scena noastră politică a fost dominată de opoziţia dintre Est şi Vest. Unele forţe politice aveau nostalgia relaţiilor cu CAER şi Pactul de la Varşovia, alţii priveau deja spre Piaţa Comună şi NATO. Scindarea era încă profundă la începutul lui 1999, atunci când s-a produs intervenţia NATO din Kosovo. Ea a dispărut - ca prin minune! - la finele aceluiaşi an, atunci când România era invitată, în Consiliul ţinut la Helsinki, să deschidă negocierile pentru intrarea în UE. Consensul pro-european a durat mai bine de un deceniu. Feţele acestui consens au fost, desigur, diferite de la an la an. De pildă, în perioada dificilă a negocierilor de aderare, mulţi confundau încă Uniunea şi NATO. Distincţia a devenit (ceva mai) clară după intervenţia forţei multinaţionale în Irak, atunci când europenii au fost divizaţi. În cei doi ani scurşi de la sfârşitul negocierilor până la 1 ianuarie 2007, consensul pro-european a pus în surdină numeroase conflicte interne. În fine, în primii cinci ani din viaţa noastră de stat-membru cu drepturi depline, indiferent de partidele aflate la guvernare şi de numeroasele lor divergenţe interne, compromisul european s-a păstrat. El a fost rupt vara trecută. De mai multe luni încoace, criticile adresate Comisiei Europene au devenit frecvente. Nemulţumirea faţă de unele state-membre e şi ea exprimată aproape săptămânal, inclusiv în forme agresive. Unele obiective europene sunt puse sub semnul întrebării: aderarea la Schengen e exemplul cel mai clar cu putinţă. Mi-e teamă că şi o alt ţintă politică foarte important - şi anume: aderarea la zona euro - va fi trecută pe plan secund. M-aş opri o clipă la acest punct. Estonia a intrat în zona euro la 1 ianuarie 2011, în plină criză economică. A devenit imediat un model în sânul UE, fiindcă nimic nu e mai apreciat pe bătrânul continent decât promisiunea ţinută cu curaj. Săptăm