Am plecat definitiv din patria-mumă în 1997. M-am stabilit în SUA unde mi-am făcut specialităţile, întâi medicina internă, apoi hematologie şi oncologie. Practic medicina şi trăiesc acum ca un american, sau mai bine spus, aproape ca un american. De născut, m-am nascut în Colentina.
Acolo am şi copilărit. Familia de după mama e din Bistriţa-Năsăud, iar eu mă dau ardelean. Acolo mi-am petrecut vacanţele şi acolo, pe valea Salautei, mi-a rămas şi sufletul. Ardelenismul meu mi-a prins bine şi in cariera profesională.
Am ajuns destul de repede cunoscut ca Dr. Dan, "the blood doctor from Transylvania".
Şi uite aşa, accentul meu s-a transformat din defect enervant, în calitate interesantă. Soarta a făcut să fiu cât de cât izolat de alţi români. Ceea ce mi-a dezvoltat un puternic dor de glie şi de limba română. Distanţa de ţară şi lipsa dialogului românesc mi-au redeschis apetitul pentru limba mea de acasă.
Am constatat cu durere că încet, încet mi-am pierdut dexteritatea vorbelor româneşti, iar gramatica a început să ”şchioapete”. Am ajuns să trişez în e-mailuri: când nu mi-am mai amintit cum se numeşte sau cum se scrie corect ceva, am schimbat toată propoziţia ca să evit vreo greşeală.
Dar în acelaşi timp am redescoperit poezia, am redescoperit frumuseţea cuvântului scris de altcineva. Am recitit George Coşbuc. Am recitit La Medeleni şi m-am surprins întrerupând lectura şi închizând cartea la câte un cuvânt bine ales, care mi-a mers la suflet. M-am surprins savurând câte un cuvant, lăsându-i timp să se aşeze în suflet, să îmi dea căldură.
În acelaşi timp, mi-am amintit şi de limbajul de cartier. Mult diferit, dar foarte colorat şi cu anumite calităţi umoristice reale. Limbajul de Colentina. Şi mi-am amintit cum acum mulţi ani, înainte chiar de a mă gândi că voi ajunge vreodată în America, am enervat pe un concetăţean colentinian c
