Conclavul pentru alegerea unui papă, din latinescul "cum clave", ce se referă la o sală încuiată altădată cu cheia, în care se reuneau cardinalii, este o instituţie veche ce datează din secolul al XIII-lea.
Decizia de a încuia cardinalii a fost luată pentru grăbirea alegerii noului Papă, unele scrutine durând mai mulţi ani, dar şi pentru a evita presiunile exterioare, frecvente în istoria Bisericii Catolice.
Primul conclav, cu cardinali încuiaţi în condiţii dificile, datează din 1241, încheiat cu alegerea lui Celestin al IV-lea. Dar cel mai celebru, în pofida duratei sale, a fost cel care a început la sfârşitul lui 1268 la Viterbe, în centrul Italiei, în urma decesului în acelaşi oraş al lui Clement IV.
În faţa blocajului generat de diviziunea între cardinali, "populaţia din Viterbe le va forţa mâna acestora în toamna lui 1269, închizându-i în Palatul Pontifical (...), apoi înlăturând în iunie 1270 acoperişul "palatului" pentru a-i expune intemperiilor, povesteşte cartea Lux in arcana despre arhivele secrete ale Vaticanului.
Dar abia în septembrie 1271, respectiv la doi ani şi nouă luni de la moartea lui Clement al IV-lea, o comisie formată din şase cardinali a reuşit în cele din urmă să îl aleagă pe Grigore al X-lea.
Acesta din urmă a instaurat oficial principiul de închidere a cardinalilor pentru conclav şi le-a impus un regim cu pâine goală şi apă la capătul a cinci zile de vot fără rezultat. Dar succesorul său, Ioan Al XXI-lea, va suprima aceste reguli.
La mai multe secole de la regimul cu pâine goală, moravurile au evoluat, iar cardinalilor le-au fost acordate libertăţi, precum sticla de coniac pentru cardinalii deprimaţi sau stresaţi de derularea conclavului.
Această necesitate a fost recunoscută oficial în 1878, cu ocazia conclavului care l-a ales pe Leon al XIII-lea. Conştient de starea precară a finanţelor Vatic
