Michael Shafir în dialog cu Daniel Cristea-Enache: Despre caracterul totalitar şi represiv al comunismului, ca şi despre ce a însemnat socialismul real, s-a vorbit şi s-a scris destul de mult, în România, după 1990.Dar cum se explică rezistenţa în timp a regimurilor de implant sovietic şi a Uniunii Sovietice înseşi?
Michael Shafir: Afurisită întrebare! Cred că ar trebui, în primul rînd, să facem o deosebire între Uniunea Sovietică şi ceea ce denumiţi „implant de tip sovietic”. Şi nici după ce deosebim între cele două, tot nu putem să venim cu un singur răspuns care să acopere satisfăcător o perioadă de 74 de ani în cazul primeia şi de 41 de ani (eu încep numărătoarea în 1948, nu în 1944) în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est.
În cazul Uniunii Sovietice, regimul instaurat de Lenin cu mîna de oameni care îl sprijinea la început a putut dura deoarece a fost o continuă improvizaţie. Lenin ne este prezentat, fie de către admiratorii săi, fie de către cei mai acerbi critici, drept un doctrinar, al cărui comportament este (în cazul primilor) ilustrat de o comportare principială bazată pe doctrina marxistă adaptată la condiţiile Rusiei (celebra teorie şi praxis unificate) sau (în cazul ultimilor) de un fanatism fără margini.
După părerea mea, ambele tabere greşesc. Ca pe toţi politicienii de succes, pe Lenin îl caracterizează în primul rînd pragmatismul. Şi în condiţiile Rusiei acelor ani, pragmatism înseamnă în primul rînd supravieţuirea noii puteri. Altfel zis: supravieţuirea sa ca politician. Nu veţi descoperi, din acest punct de vedere, nici o deosebire între Lenin, Churchill, Roosevelt sau (iertaţi-mi comparaţia) Traian Băsescu.
Pragmatism, în acele condiţii, înseamnă, în primul rînd, atragerea de partea bolşevicilor a ţărănimii (de unde şi primul decret al noii puteri), înseamnă pacea de la Brest-Litovsk şi mai înseamnă şi „Noua Politi
