Abia astăzi, când patimile s-au mai stins, când poetul şi legenda sa au intrat în stand by, este momentul ca marea operă a lui Nichita Stănescu să fie recitită la rece, cu detaşare şi spirit critic şi plasată acolo unde îi este locul.

Se împlinesc, în această lună, 80 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu şi, la finele anului, 30 de ani de la moartea sa prematură. Cum îl mai citim azi pe acest are poet, după ce, o vreme, s-a manifestat o reacţie de contestare a modelului său autoritar?

Probabil că nici un alt scriitor, de la Eminescu încoace, nu a mai fost „victima” sau „beneficiarul” unei masive idolatrizări publice precum Nichita Stănescu. Dacă în jurul biografiei lui Eminescu, în mai mare măsură decât în jurul operei, s-a cristalizat un mit care, cel puţin în momente festive, capătă accente lipsite de luciditate, în jurul lui Nichita Stănescu prietenii, cunoscuţii, admiratorii au întreţinut o atmosferă nu doar sărbătorească, ci şi duioasă, eterică, copleşită şi copleşitoare. Ai impresia, citind zecile sutele de evocări care au inundat spaţiul publicistic şi memorialistic după dispariţia poetului, ca autorul Necuvintelor nu a fost un scriitor, ci un guru al literaturii, că nu a fost un om ca toţi oamenii, înzestrat, e drept, cu un har extraordinar, ci o fiinţă evanescentă, un înger, fireşte că blond, venit să curăţe de păcate lumea literară. În acest mod, autorul a fost extras din contextul firesc în care s-a manifestat (istoria literaturii) şi plantat într-un cadru mult mai larg şi mai amestecat, acela al imaginarului colectiv. Nichita Stănescu însuşi era conştient de legenda care începuse, încă din anii ’60, să se coacă în jurul numelui său şi nu se poate spune că nu a onorat-o din plin. A fost, de la bun început, o vedetă incontestabilă a generaţiei sale, notorietatea lui depăşind cu mult cadrul unui public specializat care urmăreşte constant