Am o foarte bună prietenă care, divorţată fiind, şi-a petrecut ultimele trei decenii în pribegie, neîncetând să spere şi să-şi caute sufletul-pereche. A dat, într-un târziu, peste o bestie cu chip de bărbat fermecător, care i-a „halit”, fără scrupule, vreo doi ani din viaţă şi vreo 10.000 de euro. Omul, arhitect la origine, părea a fi fără cusur: fizic impecabil, funcţionare ireproşabilă, darul vorbirii, darul amăgirii, darul îmbrobodirii. O singură meteahnă stătea în calea Perfecţiunii; prietenei mele i-a părut a fi măruntă, nesemnificativă, curabilă. S-a dovedit însă a fi decisivă în deznodământ: omul nostru era prieten la cataramă cu Bachus, cu care petrecea zilnic ore în şir, îl învăţa să vorbească urât şi să fie violent...

Bărbatul tot căuta adevărul în vin, iar prietena mea tot căuta să treacă peste asta, amăgindu-se că iubirea vindecă şi că importante sunt celelalte calităţi. Nu i s-a părut straniu nici că, la aproape 60 de ani, omul nu avea nici loc de muncă, nici loc de... locuit, ci doar capacitatea de a iubi cu patimă. Când era treaz.

Şi-au rostit acel DA şi calvarul a devenit oficial. După aproape doi ani, prietena mea se căzneşte acum să-i spună, la fel de oficial, NU hălăduind prin tribunale. N-au nimic de împărţit (în afară de reproşuri), căci el s-a prezentat, în această relaţie, cu degetul înşurubat într-unul dintre orificiile cu care ne-a înzestrat Mama Natură. Însă prietena mea se căzneşte să-şi recupereze o mulţime de bani, strânşi cu trudă, ani de zile, dintr-un salariu la stat pe care i l-a dat, la un moment dat, păcălită de intenţiile bărbatului de a-şi deschide, chipurile, o afacere.

...Şi poate că n-aş fi „bombănit” pe această temă, dacă, zilele trecute, prietena mea nu mi-ar fi arătat, pe un site de socializare, anunţul prin care venerabilul domn Mişu îşi racola noi victime. Evident, sub umbrela unui nume