Scriitorul şi disidentul Dorin Tudoran vorbeşte în seria publicistică „Ce facem cu România“ despre ţara pe care încă o caută, la aproape trei decenii de când a pierdut-o.
Deşi e la mii de kilometri distanţă de România, sau poate tocmai din acest motiv, Dorin Tudoran n-are nevoie de ochelari pentru a citi ţara pe care a părăsit-o la mijlocul anilor ’80, schimbând Bucureştiul pe Washington, comunismul pe libertate şi disidenţa pe exil.
Nici introducerea aceasta n-are nevoie de mai multe rânduri: se va vorbi despre toate – trecut, prezent şi viitor – în cele două părţi ale interviului acordat de Tudoran în cadrul seriei publicistice realizate de Adevărul în parteneriat cu platforma media "Romania de la zero".
Ce sunteţi, domnule Tudoran, o victimă a istoriei mai mari, a lucrurilor care s-au întâmplat în România ultimei jumătăţi de veac, sau un învingător tocmai prin forţa exemplară a istoriei mai mici, personale?
Uneori, când sting lumina şi pun capul pe pernă, mă simt un învingător, pentru ca dimineaţa, când ies din pat, să mă simt o victimă. Cele două ipostaze sunt interşanjabile, dar nici una, nici cealaltă nu are prea mult de-a face cu istoria. Când spunem “aşa s-a scris istoria” asta poate să includă sau nu şi felul în care a fost “scrisă istoria unui om”. Altfel spus, sunt şi o victimă a ceea ce am ales să spun, să scriu şi să fac. Sunt şi un învingător al spaimei de a afla că sunt mai slab decât îmi închipui pentru a-mi administra decent înfrângerea sau victoria.
Viaţa este o cursă atât de ciudată, încât astăzi afli despre un un om că a câştigat cel mai mare premiu din istoria Statelor Unite la Powerball sau la MegaMillion, pentru ca peste numai un an să afli că exact acelaşi om a rămas sărac lipit pământului. A înţelege cum să-ţi administrezi o victorie ori o înfrângere este mai important decât întâmplarea de a câştiga sau de
