Mihai are 21 de ani, este student în anul al treilea la Politehnică şi vrea să lucreze în electro-energetică, pe proiectare. Tatăl, profesor de matematică, mama, secretară, el, cel mai mare colecţionar de discuri de bachelită cu muzică interbelică din România.

Într-un bloc gri din cartierul bucureştean Militari, chiar la bulevard, la etajul patru, într-un apartament modest, îngust, dar aranjat cu gust, în ultima cameră (şi cea mai mică) pe stânga, creşte de la zi la alta, exact ca într-o nebuloasă ascunsă în colţul extrem al Universului, o lume veche.

Acasă la familia Bărbulescu, este ca-n oricare alt cămin românesc normal: părinţii merg la serviciu, băiatul învaţă, trebuie să devină un mare inginer. Dar totul până la uşă, uşa de la camera lui Mihai.

Sunetul Bucureştiului de altădată, într-o cămăruţă de la bloc

În spatele ei, ca-ntr-o evadare din profanul obositor, descoperi universul pitoresc al Bucureştiului de altădată, când femeile purtau fuste şic, bărbaţii, pălărie şi baston, domnii curtau cu tandreţe domnişoarele, iar ele răspundeau cu roşu în obraji. Amorul era confesiune cu gust mieros, comicul nu trecea nici măcar o dată de respectuos, iar lumea-ntreagă era cumsecade. Oamenii aveau răbdare, umorul era calin, dragostea un simplu jind.

Este o cameră ca de cămin studenţesc meticulos aranjată, aşa arată camera lui Mihai. Pe stânga, o bibliotecă plină cu discuri, cd-uri, o staţie veche, un laptop, o staţie nouă şi peste toate, chiar în vârf, un pick-up modern, electric.

Patul de o persoană pe care doarme este casă a sute de discuri de colecţie. Cu fiecare somn, ca un paznic de noapte Mihai le veghează. Frumos aranjate în plicurile originale, stau scrise pe banchelită melodii şi cuplete comice adunate într-o colecţie de-o valoare inestimabilă, adevărat material de muzeu.

Zaraza @N