Detenţia lui Adrian Năstase a fost întoarsă pe toate părţile. Cazul a devenit o cauză care i-a împărţit pe români în două tabere, cei ce-au condamnat condamnarea fostului prim ministru, şi cei care au salutat-o, unii chiar cu entuziasm, ba încă unul deşănţat, aş spune. Puitorii de etichete şi dătătorii de calificative, care se situează întotdeauna de partea adevărului, mai cu seamă atunci când acesta vine gata ambalat din afara ţării, şi-au făcut, se înţelege, datoria, scoţând în evidenţă antieuropenismul comentatorilor aflaţi de partea lui Năstase, în contrast cu corectitudinea, îndeosebi politică, a celor care au sprjinit stăruinţa aproape sisifică a justiţiei de a-l vârî pe fostul lider PSD în puşcărie! Au curs râuri de cerneală însoţite de fluvii de înjurături! Să se fi putut, antinăstăsiştii i-ar fi întemniţat odată cu Năstase şi pe susţinătorii lui, variantă în care cel puţin jumătate din România ar fi trebuit să se transforme în penitenciar.

Cred că în cazul condamnării lui Năstase s-a urmărit să-i fie făcută ţăndări nu atât libertatea, cât demnitatea. Dar n-a prea ieşit aşa. Poate că asta şi explică de ce e prelungită în mod abuziv lipsirea lui de libertate. Fiindcă asta se petrece acum. Putea să-l cheme Băsescu, în loc de Năstase, pe cel asupra căruia e îndreptat un astfel de abuz, aş fi spus cu aceeaşi convingere că e mai mult decât o încălcare a legii ceea ce se întâmplă, e pur şi simplu o mârşăvie instituţională, în spatele căreia stau ghemuiţi câţiva indivizi cu suflete pitice. Prin lupa suporterilor lor, nu şi acelor care se văd nevoiţi să-i suporte, se vede desigur altfel. Aproape că aş putea să înţeleg dacă libertatea care i se refuză fostului premier s-ar duce spre orchestratorii acestui refuz. O picătură la unul, un strop la altul...Mă tem însă că fiecare dintre aceştia se simte, atunci când e doar el cu el însuşi, cel mai puţin liber om