Scrisoarea adresată Comisiei Europene de patru miniştri de externe din vest( care cer sancţiuni în statele UE unde principiile statului de drept sunt încălcate), între care şi liberalul german Guido Westerwelle, arată cât se poate de clar că la Bruxelles e mai mult decât îngrijorare în ceea ce priveşte România. Se poate mai clar de-atât?

Oare USL chiar aşteaptă ca mângâiatul pe creştet, părintesc-ironic, al liderilor europeni să devină palmă grea peste obrazul lor gros?

Oare după ce Consiliul Afaceri Generale al Uniunii Europene a publicat o evaluare a raportului MCV în care notează că parlamentarii şi miniştrii români ”au datoria să fie exemple de integritate”, se poate mai clar de-atât că degetul Bruxelles-ului e îndreptat spre penalii din guvern şi spre parlamentarii incompatibili?

Oare se poate mai clar de-atât, când ţi se spune, în acelaşi document, că România mai trebuie să facă eforturi în privinţa presiunii politice asupra magistraţilor şi a instituţiilor anticorupţie, că e vorba de numiri responsabile şi oameni competenţi, nu preşuri politice, în fruntea Parchetului General şi DNA?

Când o voce cunoscută a spaţiului public american, Jan-Werner Mueller, politolog la Universitatea Princeton, scrie că UE ar trebui să găsească un mecanism prin care un membru să poata fi exclus dacă nu respectă statul de drept, se poate mai clar de-atât că, oficial, suntem pe buza prăpastiei?

În rest, la Bucureşti şi aiurea, se discută aprins despre steagul secuiesc. Sau despre democraţia, cum o numeşte Victor Ponta, care permite parlamentarilor să lipsească de la discursul preşedintelui din Parlament. Adevărate mize aceaste politici anti-steag şi anti-discurs.