Roş-albaştrii au rămas singuri pe interval, dar nu din cauza lor. Iar asta nu e de bine

Înainte, deşi nu ştiu să zic exact ce înseamnă “înainte”, România era un mic paradis al diversităţii subînţelese. Acea diversitate care nu ia poziţie de drepţi în numele corectitudinii politice. Geografic, etnic, cultural, religios, fotbalistic, pe aici, pe la noi, era loc pentru toată lumea. Totuşi, de cîteva săptămîni, ceva s-a schimbat. Şi nu vă gîndiţi la criza Schengen, mitingurile secuilor ori alte cele, mergeţi prea departe. Să rămînem la fotbal. În fotbal, ceva s-a schimbat esenţial de cînd Steaua şi-a început marşul prin Europa. De cînd Steaua şi-a reluat defilarea prin campionat. Ajax, U Cluj, Mediaş, Chelsea, Ceahlăul. Halte ale gloriei.

În România a rămas o singură echipă. Singura care contează, care nu are probleme interne, dureri externe. Steaua străluceşte şi pustieşte totul în jur. Echipa lui Reghe nu domină fotbalul românesc, îl tutelează. Steaua nu face deplasări în ţară, Steaua merge în pelerinaje. Steaua duce duhul sfînt al jocului său către dreptcredincioşii culorilor roş-albastre. Adversarii i se închină în luptă dreaptă străluminaţi de forţa & puterea acestei formaţii de viteji, suporterii adversarilor devin suporteri stelişti, asta în cazul improbabil că nu erau deja.

Şi ceilalţi ce fac? Care ceilalţi?, veţi întreba. Există persoană responsabilă, matură, întreagă la cap care să mai ţină şi cu altcineva? Cu Dinamo? Brîîî! Cu Rapid? Mă laşi!? Cu Craiova? Care Craiovă? Şi dacă, prin absurd, vor mai fi existînd triburi răzleţe de rebeli ascunşi prin munţii şi prin cartierele patriei, ce şansă au? Ce vor ei să demonstreze atunci cînd Gigi, Meme, Reghe şi băieţii din echipă ne-au arătat calea spre lumină? Iar drumul acesta spre mîntuire presupune şi victime. Ereticii trebuie exorcizaţi şi arşi pe rugul necredinţei. Păgînii trebuie alungaţi din