O apariţie extraordinară este romanul Vieţile paralele al Florinei Ilis. O carte masivă, bine lucrată şi stăpânită tehnic, adăugând scrierilor ei anterioare şi miza majoră care uneori le lipsea, Vieţile paralele fixează, mi se pare, o dată în proza noastră actuală. Nu doar în calitate de primă proză SF canonizabilă (s-ar putea să mai existe, prin undergroundul ultimelor trei decenii, vreo câteva), ci ca scriere puternică, reformatoare a vreo două filoane de prestigiu ale romanului românesc şi meritorie prin arhitectura sa intelectuală. Pentru că Vieţile paralele este un roman despre două mituri intersectate, proiectându-şi unul asupra altuia umbra, roman impur şi inteligent, atacând tăios şi liber o zonă purulentă a culturii române.
Cele două mituri puternice ale culturii române exploatate în romanul Florinei Ilis sunt cel eminescian şi cel al Securităţii comuniste. Ele sunt puse în dialog, aduse laolaltă şi, printr-o mişcare spectaculoasă, făcute să coincidă („cazul“ Eminescu anchetat de Securitate!), lucru care dă noutatea şi prospeţimea cyberpunk (sau mai degrabă steampunk) a acestei ficţiuni. Povestea urmăreşte, printr-un monolog divagant (a cărui tehnică, cunoscută cititorului din romanul Cruciada copiilor, îşi găseşte acum o excelentă întrebuinţare), viaţa lui Mihai Eminescu începând din 28 iunie 1883, ziua declanşării nebuniei poetului, cu sondaje în trecut sau viitor, după întâmplare. Cartea Florinei Ilis nu e o adevărată proză SF de nuanţă retro ca Mentaliştii de Florin Manolescu, în orice caz, nu poate fi clasată în nişa unei „secte“ de eretici literari, pentru că autoarea a avut grijă să se încadreze, prin subiect şi prin documentarea acribioasă, într-o zonă clasică a literaturii române. Problema geniului ca personaj de roman a preocupat atâţia mari romancieri români şi cu atât de slabe rezultate încât G. Călin
