Întrebarea e legitimă în măsura în care a rămas puţin timp până la alegerile prezidenţiale, şi surprizele nu s-ar lăsa aşteptate.

Cu partidele fie în căutarea unei identităţi, fie îmbrăţişând nume noi, te poţi întreba cu ce vor încerca, rând pe rând fiecare, să convingă un electorat scârbit de acea politică scandaloasă a cărei notă de plată costă urât şi mult: intrarea în Schengen.

Mă uit, pe cât pot de calm, la PNL, partid istoric, trecut peste hiatusul deceniilor de comunism, cu o istorie reconfirmată în societatea românească de după 1989, reconstruit cel puţin în virtutea unui principiu de legitimitate, dar cu un liberalism insuficient valorificat în dinamica politică potenţială a României.

Ca discurs public, PNL îşi asumă (cu un anumit surplus de realitate istorică) o modernizare a României, liberală în esenţă, gravitând în jurul anilor 1848 şi 1866. Ea începe mai devreme, de fapt; dar fie! Mitologiile politice servesc atât timp cât dinamizează gândirea politică, iniţiativa şi confortează identitatea axată pe un model de dezvoltare recognoscibil şi puternic: nicăieri în Europa central-răsăriteană şi de sud-est Liberalismul european nu a prins rădăcini, istoric vorbind, atât de bine ca în România - e un fapt demonstrabil.

O primă transformare a PNL survine după 1918. Brătienii vor trebui să-l diferenţieze de grupările conduse de Maniu şi Mihalache, şi să păstreze o reînnoită distanţă faţă de ideile social-democrate cu care conlucraseră într-un moment de expansiune la început de 1900. Pe atunci, PNL se îndrepta către un social-liberalism suficient de captivant şi promiţător încât să atragă şi nume conservatoare în rândul membrilor. (Din social-liberalism s-a dezvoltat, după câteva zeci de ani, economia socială de piaţă a germanilor de azi.) Metamorfoza propusă de Brătianu nu s-a mai concretizat după 1910: România întreagă se transforma ire