În anul 1854, când a fost construită prima linie de cale ferată pe teritoriul României, în Banat, pe ruta Oraviţa-Buziaş, lua fiinţă şi cea mai profesionistă, mai disciplinată şi responsabilă breaslă: aceea a lucrătorilor feroviari.
Ceva mai târziu, în 1880, când a luat fiinţă Compania Naţională Căile Ferate Române (C.F.R.), lucrătorii feroviari îşi transformaseră numele în renume şi apoi în legendă: erau numiţi Armata a doua a ţării!
Disciplina în această profesie era literă de lege! Dar, cu timpul, şi în acest domeniu s-a cuibărit obiceiul românesc al lipsei de răspundere, al aruncării pisicii în curtea vecinului pentru a scăpa de pedeapsă. La primul accident mai serios pe căile ferate române, produs în anul 1923 în Gara Vitileanca (azi Săhăteni), în apropiere de Buzău, soldat cu 66 de morţi şi 105 răniţi în urma ciocnirii Acceleratului de Chişinău cu un mărfar în staţionare, singurul lucrător feroviar găsit vinovat de tragedia produsă a fost… acarul Păun.
Evident că acarul nu a schimbat de capul lui macazul şinelor de cale ferată. O fi primit el nişte ordine şi dispoziţii. Însă toţi şefii lui pe scară ierarhică au scăpat basma curată, iar amărâtul de acar a înfundat puşcăria.
Mi-am adus aminte de această scurtă istorioară în urmă cu câteva zile când am urmărit o anchetă jurnalistică despre creşterea, descreşterea şi falimentarea C.F.R Marfă, considerată cea mai mare companie feroviară din sud-estul României (cu 6 000 de locomotive şi 60 000 de vagoane).
În derularea acestui proces distructiv, demolator, nu acarii au pus compania pe butuci, nici măcar impiegaţii de mişcare, ci înşişi oamenii statului numiţi în funcţii de conducere în ultimii 23 de ani: miniştri, secretari şi subsecretari de stat, directori generali şi alţi (i)responsabili din Ministerul Transporturilor, numiţi în totalitate pe criterii pur politice (mai nou, aflu că no
