În apocalipsa după Cârciumari ( 20:13) se spune – “Şi va veni o locantă la care toţi se vor mira de nemaivăzuta sa lipsă de gust.” Multe mi-au fost date să văd şi să cunosc în cele 38 de primăveri strânse în buchetul vieţii dar experienţă ca cea de sâmbăta trecută, mai rar. Povestea mea începe cu un imbold de neoprit al trupului şi al spiritului în egală măsură, imbold ce m-a aruncat afară din casă direct în mijlocul parcului Herăstrău în prima zi cu adevărat de primăvară născută de 2013. Ca mai tot bucureşteanul bucuros la razele pline de speranţa ale astrului în jurul căruia de-o eternitate ne învârtim, mi-am luat familia şi câţiva prieteni şi am descins în parcul mai sus amintit pentru a simţi mirosul ierbii ce împinge cu colţul pământul reavăn. E drept că n-am prea simţit acest miros cotropit fiind de alte mirosuri la fel de primăvăratece cum ar fi: mirosul de popcorn, de porumb copt, de vată de zahăr şi uneori briza uşoară a unor concitadini certaţi cu şarpele de apă. Şi când soarele s-a aşezat lejer chiar deasupra ţestelor noastre albicioase am simţit cu toţi aceiaşi fluturi în stomac veniţi de data asta din foamea prânzului si nu din deşteptarea primăverii. Cum tot poporul cotropise deja întregul parc, găsirea unei mese în locantele auxiliare a devenit deja o problemă majoră. Cu toate astea, în nesfârşita mea inspiraţiune mi-am adus aminte de o Trattoria Il Calcio pe care am zărit-o în alergările mele matinale din jurul lacului ce dă numele parcului. Am dat năvală dar toţi opt şi culmea norocului că o duduie lascivă de la intrare ne-a indicat faptul că ar mai fi locuri pe ponton. Ce poate fi mai frumos intr-o după amiază însorită decât o masă cu familia pe ponton. Aşadar ajunşi pe ponton o altă duduie, parcă mai lascivă decât prima ne-a întâmpinat şi ne-a comunicat s-ă încercăm în restaurant căci pe ponton nu sunt mese de opt. “Păi din restaurant venim!!!” În