Deseori distanţa dintre autorul ca persoană, imaginea acestuia, ce transcende epoca în care a trăit, şi ceea ce putem afla invocând memoria documentelor e una considerabilă. Dar cum ar trebui operată această diferenţă şi cine este în măsură să facă – la modul ideal, adică onest şi fără inflamări – dreptate într-o chestiune atât de delicată? Care ar fi condiţiile ce se cer îndeplinite pentru un astfel de demers, nepartinic, ferit de orice manipulări informaţionale?
Şi este oare o astfel de clarificare fără echivoc posibilă, având în vedere că vorbim despre documente care nu sunt niciodată neutre şi pot conţine ele însele manipulări? Cu ce ar trebui suplimentat acest puzzle incomplet? Sunt întrebări care obsedează încă mediul intelectual românesc, rămas cu cicatricea trecerii prin anii comunismului.
Faptul că Gabriel Andreescu alege să recurgă la arhive şi să deschidă calea unei cercetări „la rece“, bazate mai mult pe analiza atentă a dosarelor de Securitate şi pe o înţelegere contextualizată, a presupus asumarea unei întreprinderi dificile şi riscante, având în vedere că ne aflăm pe un teren labil, unde informaţia – nesigură sau neclară – poate fi deseori înşelătoare. Descriind greutăţile întâmpinate, autorul vorbeşte despre necesare clasificări şi distincţii, între faptele reale şi altele inventate, cuvintele surselor şi cele atribuite lor de ofiţeri, despre importanţa inventarierii şi organizării materialului, care, neputând fi citat în întregime, a fost sintetizat şi susţinut de citate edificatoare. Astfel, cercetarea îndelungată şi atentă a documentelor conduce la o bună cunoaştere a materialului în ansamblul său şi permite descifrarea unor sensuri suplimentare: „Studiul sistematic al arhivei oferă cititorului câteva instrumente substanţiale pentru
înţelegerea a ceea ce spun dosarele. El va
