Întrebările la care dreapta trebuie să răspundă cât mai repede sunt găsirea unui vehicul politic (în condițiile în care PDL pare incapabil să-și revină), desemnarea unui candidat la prezidențiale și clarificarea doctrinară.
Rezultatul ultimelor alegeri parlamentare reconfigurează dramatic scena politică din România, care acum este autoritar dominată de două partide, USL, afiliat la socialiștii europeni, și PNL, la ALDE. Cel mai mare grup politic de dreapta din Parlamentul European, cel al popularilor, este reprezentat pe malurile Dâmboviței de un PDL sângerând, un PNȚCD aproape inexistent și de Forța Civică, vehicul pentru un proiect politic personal. UDMR, chiar dacă este afiliat la PPE, e un partid mai mult etnic decât politic.
Deși o categorie importantă de cetățeni se declară de dreapta, acest culoar politic este populat cu partide care nu conving, ceea ce s-a văzut la alegerile din 2012, din fantome și umbre. Miza recredibilizării dreptei este enormă, de acolo putându-se colecta câteva milioane de voturi.
În mod paradoxal, pe termen scurt soarta dreptei depinde de supraviețuirea USL, măcar până la alegerile prezidențiale. În cazul destrămării alianței de la guvernare, componentele ei pot configura singure binomul putere-opoziție. Am avea astfel o dreaptă (PNL) și o stângă (PSD) care pot face mai puțin relevante ofertele celorlalte partide. După ultimele runde de transferuri (Klaus Johannis, Mihai Stănișoară), mulți s-au grăbit să afirme că USL se va sparge în curând. Prin achizițiile făcute, Crin Antonescu își consolidează nu atât poziția în PNL, pe care-l conduce autoritar, cât mai ales în USL. Astfel, scoaterea din cărți a lui Antonescu pentru o candidatură la președinție devine problematică. Chiar și deschiderea unui conflict cu un Antonescu tot mai puternic devine riscantă pentru PSD.
Teoretic, PDL are puț
