Romanul intitulat așa de aiuristic Mămica la două albăstrele se ține totuși bine, prin narațiunea rotundă. Are cap și coadă, o creștere ținută în frâu și rezolvări ferme, unele amare, altele melodramatice sau sarcastice.
Un titlu aiurit și incitant, o poveste din lumea noastră subțiată și rea, despre lehamite și distorsiune morală decolorată deriziv. În Mămica la două albăstrele, Doina Ruști compune dintr-o răsuflare o carte bună, pe o temă mai veche a prozei ei, copilul demonic și răzbunător. Atentă la aerul timpului, lucrează mai ales cu „material reciclat“, respectiv cu modelele curente de surogate de viață: știrea tabloid, zumzăiala asediantă a SMS-urilor, Facebook-ul ca joc și ca joc pervers, lumea de mall etc., toate consumate bulimic și aruncate mecanic la gunoi. Atmosfera îi vine mănușă autoarei, care găsește rapid trei personaje tari, unul slab, plus unul ratat (dar marginal) ca să întoarcă pe dos câteva luni din viața lor și să vedem dedesubt mizeria, egoismul, ambiția rece, eșecul.
Carina terorizează energic în centrul cărții - o fetiță de 7 ani, adoptată de cuplul None și Flori, pe care operatorul TV și asistenta medicală o cresc cu asistența mamei lui None, Geta. În 250 de pagini, None ajunge, de la reacția de îndrăgostit cu care primea pe telefon mesajele Carinei, până la depunerea ei înapoi la căminul de copii. Prin filtrul lui (personaj slab de caracter) vedem tot restul în roman, totul trece prin firea lui călduță, nehotărâtă, de fost copil fără tată, și se refractă în consecință. Ca un cadraj reglat îndelung, viața i se arată cu claritate lui None abia târziu, când va închide totul peste mariajul ratat, peste mormântul unei mame vinovate de multe în viața ei ascunsă, peste experiența eșuată a paternității. Vinde tot (un amărât de apartament confort 2) și trimite banii surorii mai mici plecate la mu
