Individualismul radical – caracteristic în cel mai înalt grad lui Jeni Acterian – este ireductibil la orice determinări co­lective, fie ele de gen, etnice sau politice. Spre deosebire de Jurnalul lui Mihail Sebastian (definit de replierea masivă a autorului asupra propriei condiţii de evreu într-o Românie tot mai anti­se­mi­tă), nu întâlnim, cel puţin în paginile edite ale Jurnalului unei fete greu de mul­ţumit1, nici măcar o aluzie la „ar­me­ni­tatea“ diaristei2. La fel şi în ce priveşte identitatea „românească“ a „fetei deştepte din Balcani“, cum o numise Emil Cioran în ultima epistolă adresată din Paris pe 2 decembrie 19463. |n privinţa poli­ti­cului, lucrurile sunt totuşi ceva mai com­plicate, chiar dacă, într-o însemnare din 21 ianuarie 1941 (în plină rebeliune le­gio­nară aşadar!), Jeni recunoaşte – aflând despre luptele de stradă – că „Nu citesc niciodată ziare şi, când se vorbeşte po­litică în faţa mea, ascult atât de dis­trat încât nu sunt niciodată propriu-zis «la curent» cu «situaţia». «Luptele de stra­dă» m-au găsit deci complet nein­for­ma­tăşi mai eram şi după vreo 80 de pagini dinLa Rôtisserie de la Reine Pédauque. Mi s-a părut totul «hodoronc-tronc»“. Apolitism autentic sau ironie dis­cret camuflată? Spre deosebire de fraţii săi, ambii legionari militanţi (Haig de­ve­nit director al Teatrului Naţional din Bucureşti în perioada statului naţional legionar), Jeni e, categoric, antilegionară, ceea ce nu pare să creeze însă tensiuni în­­tre ei: „Parcă eu am aceeaşi structură cu Ar. şi H. şi totuşi ne înţelegem şi ne iubim, oricât ne-am ciondăni pe varii pla­nuri“ (24 ianuarie 1941). |n inti­mi­ta­tea familiei, umanul transcende politi­cul. Cu toate acestea, puţin înaintea ares­tării acestuia, Haig Acterian îi pro­voacă reflecţii oarecum contrare: „|mi este imposibil să pricep cum ajung oa­me­nii de la opinii politice la reducerea în­­tregii lor perso