|ntr-o foarte bună formă poetică se arată Nicolae Prelipceanu într-un volum, la pierderea speranţei, care tematizează consistent şi problematizează subtil-ironic condiţia poeziei şi a generaţiei „expirate“.
Termenul din urmă, absolut nefericit, a fost utilizat într-o anchetă mai veche a ziarului Cotidianul, el desemnând diferite figuri publice autohtone care ar fi trebuit... să dispară. Majoritatea congenerilor acestora receptează şi azi şocul reducerii unui autor la vârsta lui biologică şi la promoţia din care face parte. Nicolae Prelipceanu a „blindat“ tema cu pesimismul caracteristic poeziei sale, asociind-o constant cu o alta completând-o ca o jumătate a sferei: prezenţa triumfătoare, agresivă şi dislocantă a unei tinereţi fără memorie şi fără trecut cultural.
Citindu-i pe unii dintre tinerii şi foarte tinerii scriitori, vom observa că reprezentarea e sensibil diferită. Tabloul este acelaşi, însă el pare dominat de către vârstnicii depăşiţi, dar instituţionalizaţi. Gerontocraţia e la putere şi junele rebel abia mai răsuflă în luptă cu hidra. Aceste viziuni antipodice asupra aceleiaşi problematici sunt, de altfel, vechi de când lumea literară; iar adevărul e de găsit undeva la mijloc. Nu toţi tinerii poeţi sunt „obraznici“ cu necesitate, după cum nu toţi poeţii consacraţi sunt depăşiţi de vremuri şi „expiraţi“. |ntre unii şi alţii se nasc alianţe extrem de interesante, în interiorul şi chiar în afara filiaţiilor poetice. |nsă aceste apropieri nu sunt pe gustul amatorilor de conflict, polemică, sânge intelectual împrăştiat în tablou...
Incitante pentru cititor şi relevante pentru critic sunt modul în care autorul „gestionează“ creativ această problematică şi gradul în care o transformă în însăşi poezia pe care o scrie. Dincolo de titlu (bine ales), e limpede că tema nu e aplicată exterior pe un discurs poeti
