"Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, care va să zică că nu le are!" Asta ne toacă pe toate tonurile, glasurile şi intonaţiile mai marii, mai micii şi mediocrii euro­peni, ce ţin cu tot dinadinsul să ne aducă pe calea cea dreaptă, a progresului. Iar noi, NU şi NU! Ba că-i albă, ba că-i bălaie, că avem tot ce ne-au cerut şi ceva în plus, că nu stăm în genunchi pe coji de nucă şi nici cu mîna întînsă, că... mă rog, nici ei nu sunt uşă de biserică, la o adică, cînd vine vorba de corupţie etc. Cum "funcţionează" o societate fără moral, ştim şi, poate, tocmai de aceea nu ne înghesuim dincolo de hotarele ei. Acolo este doar Necunoscutul şi cine, dintr-o mulţime de oameni, se aruncă bucuros în vîltoarea lui, în afara cîte unui temerar care şi-a pierdut, ori n-a avut niciodată, simţul măsurii, ori pe ce al autoconservării? Restul rămîn pe mal! Explicaţia uriaşei rezistenţe la schimbare a societăţii româneşti are însă şi o altă rădăcină. Iar, ea ţine de relaţia noastră distructivă cu memoria! Memoria colectivă, a faptelor, întîmplărilor şi a consecinţelor care ni s-au tras de la ele, de-a lungul timpului. Societăţile care fac istorie sunt cele care îşi construiesc temeinic şi cu migală memoria, o apără de degradarea inerentă a timpului, mai mult, o folosesc ca sursă primară pentru creşterea zestrei active de socializare, pentru îmbunătăţirea capacităţii de răspuns, individual şi colectiv, la problemele care asaltează lumea modernă şi pe oamenii ei. Desigur, în orice societate memoria colectivă, fragmentar sau chiar în totalitate, este utilizată şi pentru alte scopuri. Unele constructive, altele distructive. Cele mai detestabile sunt legate de ideologie şi vizează "prelucrarea" şi deformarea memoriei colective, pentru scopurile competiţiei politice ori, mai larg, ale competiţiei sociale, pentru interesele particulare ale deţinătorilor ori