În general, parcă toată economia stă pe muchia insolvenţei, care nu este altceva decât anticamera unui faliment.
Primăvara asta se poartă insolvenţa. O modă controversată, care, rapace, a prins în mrejele ei, în anii crizei noastre, cam o sută de mii de companii. În spatele acestor cifre oficiale se ascund pierderi ignorate de povestitori: locuri de muncă şterse de pe ştatele de plată, contribuţii zero la bugetele statului, falimentele furnizorilor neplătiţi, credite aruncate la coşul istoriei. În economie, toate astea se traduc în recesiune. Efectele se văd deja în scăderea salariilor din mediul privat, lucru îngrijorător pentru bunul mers al economiei.
Statisticile, chiar şi coafate, aşa cum bănuim că sunt, nu descriu vreun reviriment al economiei. Producţia industrială scade, exporturile lâncezesc, investiţiile străine sunt aproape de nivelul zero, iar creditul pentru firme e prea scump pentru a fi luat şi prea riscant pentru a fi acordat. E o imagine generală de stagnare în economia românească, de incertitudine privind orizontul imediat de timp, de neclaritate şi confuzie a gesturilor guvernanţilor.
Aşteptăm totuşi o redresare a economiei româneşti în partea a doua a anului, sperând probabil să ne ancorăm în tendinţa europeană de ieşire din criză, promisă de Mario Draghi. Speranţa moare ultima. Întrebarea e cum anume vom ieşi din criză, cum vom crea locuri de muncă şi, mai ales, cum vom urca salariile, plasate discret pe ultimul loc în clubul european.
În cartierul general al Ministerului Economiei, trei miniştri se zbat pentru relansarea afacerilor româneşti. Unul vrea să reindustrializeze România, altul vrea să spargă Hidroelectrica în trei, iar celălalt s-a împotmolit, ezitant, derutant şi inconsistent, în teritoriul mlăştinos al impozitului forfetar.
Poate fi România reindustrializată? E
