În teorie, stǎm bine. Avem o lege (Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizionalǎ în administraţia publicǎ) care are drept scop asumat sǎ stimuleze participarea activǎ a cetǎţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative şi elaborarea actelor normative, sǎ sporeasca gradul de transparenţǎ la nivelul întregii administraţii publice alese sau numite.

Atunci când nu e eludatǎ prin diverse subterfugii (ordonanţe de urgenţǎ, asumarea rǎspunderii etc.), legea chiar pare cǎ funcţioneazǎ. Proiectele de lege se publicǎ pe site-urile ministerelor, sunt transmise asociaţiilor interesate (mǎ rog, iniţiatorul poate avea puncte de vedere originale asupra definirii acestora), se primesc propuneri, sugestii şi opinii, se organizeazǎ dezbateri publice. Ar fi interesant de vǎzut câte proiecte de lege au fost modificate semnificativ în urma acestui proces. Ştim despre câteva care au fost retrase, în urma scandalului iscat (Legea sǎnǎtǎţii şi Legea antreprenoriatului social, în timpul guvernulului Boc, proiectul de modificare a Legii audiovizualului, în timpul actualei guvernǎri). Asta deja înseamnǎ cǎ legea transparenţei decizionale nu e în zadar.

Problema este cǎ prea rar se întâmplǎ ca punerea în discuţie a unui proiect de act normativ sǎ-şi atingǎ scopul principal, care este acele da a se obţine o lege îmbunǎtǎţitǎ, care sǎ satisfacǎ, în limita posibilului, grupurile interesate. Pentru ca acest lucru sǎ se întâmple, ar fi necesar ca cei care iniţiazǎ procesul de consultare sǎ fie cu adevǎrat dispuşi sǎ accepte ideea modificǎrii proiectului. Din pǎcate, de cele mai multe ori, modul în care se desfǎşoarǎ “ostilitǎţile” ne aratǎ cǎ nu este aşa.

Am participat la numeroase dezbateri publice pe marginea unor proiecte de lege, organizate de cǎtre autoritǎţi publice sau de cǎtre organizaţii neguvernamentale. De regulǎ, scenariul e acelaşi. Demnitarul soseşte