Într-un vagon de metrou din Londra, la o staţie, a năvălit o gaşcă de băieţi agitaţi. Vorbeau tare, băteau în uşi şi păreau puşi pe scandal. O cucoană între două vîrste, care şedea în faţa mea, a afişat imediat un zîmbet binevoitor, de parcă ar fi fost dispusă să intre imediat în vorbă cu „năvălitorii“, să participe la tămbălăul pe care aceştia îl făceau. Figura ei părea să spună că e bucuroasă să vadă o asemenea manifestare tinerească şi că e total de partea împricinaţilor rebeli. În primul moment, atitudinea ei m-a intrigat. Ceva nu se potrivea şi am bănuit că e un fel de strategie de prevenire a unei eventuale agresiuni. O strategie care-mi părea, însă, cam prostească, învăţată probabil de la vreun curs de supravieţuire urbană şi aplicată într-o situaţie în care acel grup nu dădea semne că ar reprezenta chiar un adevărat pericol pentru respectiva persoană. Dar mi-am zis că probabil nici eu nu cunosc prea bine obiceiurile şi riscurile reale din metropola britanică şi că, pe de altă parte, multe lucruri care nouă, esticilor, mai căliţi istoric, ni se par mofturi, sînt cu totul altfel percepute şi tratate într-o lume mai civilizată.

DE ACELASI AUTOR Bilbao şi alte neplăceri Strada mare şi fundăturile La Frumuşani - contactul dintre două lumi Dezvoltatorii Vreo două staţii mai încolo, cînd tinerii au părăsit vagonul, cucoana a răsuflat uşurată, dînd din cap a dezaprobare, iar falsul zîmbet i-a dispărut instantaneu de pe figură. Fusese doar o armă de apărare. Povestea mi-a adus aminte şi de un altfel de zîmbet, cel pe care îl numim „profesional“, pe care esticii îl remarcă în Occident şi îl comentează. Zîmbetul vînzătorilor din magazine, al chelnerilor, al recepţionerilor – în general, al celor care-ţi oferă servicii şi care speră să le devii client. Locuitorii din Estul Europei au trăit multă vreme într-o atmosferă încruntată. Acum cîţiva ani, un american