Ca în fiecare an, finala Eurovision pe România nu numai că a făcut un rating bunicel pentru TVR, dar a stîrnit şi o mulţime de discuţii despre cîştigător, cei care meritau să cîştige în locul lui ş.a.m.d. Pe de altă parte, în cercurile cultivate există un consens referitor la faptul că România, şi nu numai ea –, e reprezentată la Eurovision de paiaţe. Şi atunci, de ce se vorbeşte şi se scrie atîta despre concurs?
DE ACELASI AUTOR Urletele șoptite Prin 2006, eram la Praga, unde luam notiţe la un seminar despre jurnalismul legat de afacerile europene şi aderarea la UE. Cel mai interesant trainer, din punctul meu de vedere, a fost un jurnalist britanic pe nume Graham Bowley, pe vremea aceea angajat la Financial Times. Deşi ziarul la care lucra Bowley era – şi este – una dintre publicaţiile cel mai bine informate în dificilele chichiţe ale politicii europene, jurnalistul pe care îl urmăream ne-a spus două lucruri frapante. Primul – că o poveste bună, legată de Uniunea Europeană, se găseşte oriunde altundeva decît la Bruxelles. Instituţiile nu interesează pe nimeni. Şi al doilea – înrudit cu primul, că temele mari, de interes pentru public, legate de aceeaşi Uniune sînt în număr de trei: UEFA Champions League, migraţia forţei de muncă şi – v-aţi dat seama – Eurovision.
Totuşi, asta mai degrabă întăreşte decît explică interesul publicului pentru concurs. Deci, cărui fapt i se datorează acesta? Appeal-ul european (şi nu numai) al competiţiei porneşte chiar de la premisa ei de bază. Eurovision e o idee pusă în aplicare în 1956 de Marcel Bezençon, director al televiziunii publice din Elveţia, care şi-a dorit un concurs transmis simultan în toate ţările membre ale European Broadcasting Union (EBU). La vremea respectivă, era vorba de o performanţă tehnică deosebită: vreo 11 ani mai tîrziu, Beatles-ii transmiteau „All You Need Is Love“ în 26 de ţări, iar Geor