După primii paşi în curtea Spitalului Colentina, un gând rămâne în urmă, pe soclul profesorului Nicolae Gh. Lupu, stârnind funigeii amintirilor. La o oră de prânz, cu ani în urmă, Profesorul intra în cantina medicilor de la Institutul de Medicină Internă al Academiei (unde se mânca „mai bine ca la Lido“ graţie unui bucătar supradotat) împreună cu un invitat de marcă, directorul Institutului Pasteur din Paris. La intrarea lor, toate mesele, inclusiv a noastră, a celor de la biochimie, şi-au micşorat brusc volumul, creând un fundal sonor cald, catifelat. Nu mai ţin minte dacă era înainte sau după ziua Profesorului, sărbătorită în Institut, când stătuse cu ochii pe noi toată noaptea ca să vadă cum dansăm. Dar acum, după primii paşi, iată, Profesorul şi-a schimbat pe neaşteptate traiectoria şi a cotit spre masa noastră. Conştiincios, fără să-l îngrijoreze schimbarea, invitatul îl urma. La doi paşi de noi, chipul Profesorului se umbrise, şi – culmea! – era cu ochii pe mine. Fusesem la coafor, eram „modernă“, cu un păr „tapat“ ca-n filme: înălţat excesiv, multiaerat. La el se uita Profesorul: „Ce-i căchiţa aia (a se citi „căpiţa“) în capul tău? S-o dai jos că te spun lu’ mamă-ta“. (Mama era internată în acele zile în spital. Profesorul o plasase într-o rezervă, Publicitate dar mama a trecut rapid la „comun“, pentru că nu se simţea bine într-unul din acele „cavouri de lux“, cum erau supranumite rezervele, un fel de garsoniere confortabile în care medicul intra numai dacă era chemat, unde erau internaţi, de regulă, cei mai importanţi dintre „tovarăşi“.) În locul rezervelor sunt acum laboratoarele, tot atâtea cabinete de lucru ale unor specialişti cunoscuţi ca prof. dr. Radu Voiosu, spre care mă îndrept. Faţă în faţă cu laboratoarele sunt saloanele, duplexuri gigantice, mai ales dacă le comparăm cu numărul chiuvetelor şi al băilor disponibile (doar două băi pen