Vechea butadă „m-au văzut mulţi doc­tori, dar de consultat nu m-a consultat niciunul“ nu mai are nevoie de explicaţii. Adevăr? Mistificare? Cine ar putea să spună? M-a sunat o cunoştinţă: „Nu mai pot de dureri. Mă seacă la inimă. Sfătuieşte-mă încotro s-o apuc!“. Am vorbit cu o colegă: „Nicio problemă!“. Prietena bolnavă s-a pre­zen­tat la doctoriţă, aceasta a văzut-o, ba a şi întrebat-o... de ce şi-a scos paltonul şi i-a prescris o reţetă! Suferinţa şi-a văzut de-ale ei, cunoştinţa mi s-a adresat din nou, am îndrumat-o şi a primit OK-ul: „Ştiţi, v-aş primi în spital, dar... atâţia bolnavi... veniţi la mine la cabinet, să vă consult pe îndelete“. Bolnava s-a dus la cabinet, nu şi-a mai scos paltonul, a luat reţeta şi a plecat. Pe îndelete! „Cârcotaş mai eşti, parcă aud, nu degeaba au scornit unii vorba cu generaţia expirată. Dacă diagnosticul e limpede, la ce bun să mai pui mâna pe bolnav!?“ Dreptu-i! Numai că „generaţia expirată“ gândea (şi proceda) altfel. Dialogul medic–pacient, oricât ar fi de sugestiv şi dublat de sume­denia de explorări, nu poate înlocui Publicitate examenul bolnavului. Prioritatea acestuia, cu simţurile date de natură, nu este moft. Toate celelalte explorări confirmă (sau nu!) diag­nosticul clinic. Medicina noastră, subdotată vreme îndelungată, a supravieţuit tocmai datorită caracterului ei primordial clinic. În viaţa mea profesională, cunosc un singur diagnostic „la prima vedere“. Un băieţel avea o simpto­matologie capricioasă şi dramatică: dureri abdominale violente, şoc, cu emisiunea unui scaun hemoragic, care punea capăt episodului. Diagnosticul a rămas neelucidat multă vreme. Numai profesorul Juvara, după ce a ascultat evoluţia bolii, a spus: „Copilul are un diverticul Meckel!“. Copilul a fost operat, diagnosticul s-a confirmat şi, peste mulţi ani, micuţul a ajuns... chirurg! Să nu credeţi însă că numai noi... Un cadr