Eram mic şi mâncam la greu clasicul parizer cu soia, culegeam dude de pe jos, când mergeam la munci agricole spărgeam ceapa pe un ziar mototolit, iar în armată, între gustare şi masa de seară, mai ronţăiam câte un biscuit “vărsat” prin buzunarul vestonului. Şi m-am făcut mare.
N-am avut probleme cu hematiile, cu glicemia şi cu alte “globule” de prin analizele de sânge. Cât despre colesterol, nu mi-a ieşit niciodată din cuvânt. (Doamne ajută!, să fie şi mai departe la fel de “cuviincios” şi nu…”bine crescut”). Roşia avea gust de roşie, laptele chiar dacă se tăia îl făceam brânză proaspătă, portocala era un festin, iar puiul nu bea atâta apă câtă beau puii din ziua de azi pentru ca să fie mai mari în piept şi-n pulpe.
Prin Alimentare nu scăpau duşmanii de clasă ai hranei raţionale, sau poate veţi spune că şi atunci erau destui viruşi alimentari, dar nu aflam noi pentru că avea grijă cenzura de partid şi de stat să ne umble şi-n farfurii. Oricum, cert este că nu stăteam cu frica-n sân şi nu ne pândeau atâtea spam-uri alimentare, ca să ne încerce cum stăm cu imunitatea. Azi, nici cu aerul nu poţi şti şi el este destul de poluat şi dacă ar avea etichetă am citi că el conţine multe ingrediente nocive, ba chiar există riscul ca şi prin nemâncare să îngurgitezi “e”- uri doar prin simpla lecturare.
Nu a scăpat mai nimic de contaminare. Metale grele, rare, preţioase, tot felul de compuşi (an)organici, clasicii emulgatori, oxidifianţi, afânători, acidifianţi, de parcă am mânca direct din laboratorul de chimie. Hrana noastră arată mai bine, dar nu mai are gust. Peştele, puiul, porcul, vita au devenit un poligon de încercare al chimiei alimentare.
Băuturile, care mai de care mai “naturale”, sunt un mozaic coloristic lichid, bun cât să ne păcălească papilele şi să ne întoarcă stomacul pe dos. Dulciurile sunt cu “fitil”. Fructele şi legumele provenite de pr
