Imi plac despartirile peste umar. Umar peste umar. Atunci cand imbratisarea topeste tot si nu mai ai greutate iar respiratia alearga nebuna dupa aer. Sursa imagine: ghimpele.ro
Ochii, inchisi sau deschisi,
nu spun nimic,
tac si alearga la randul lor
dupa cer.
Mainile cauta disperate locul
din care sa simta mai bine
imbratisarea,
s-o traiasca si s-o piarda.
Acum, pe bune, voi intelegeti
despre ce vorbesc eu aici,
despre ce simt si ce scriu?
Ati trait vreo despartire
peste umar?
Ati simtit ca odata cu ea
se termina pamantul
si incepe marea?
Nu e misto!
E cat se poate de trista
Despartirea asta peste umar,
dar, vai, cat de adevarata!
Știi, nu mai apuci sa vezi nimic,
totul incepe si se termina
cu umerii celuilalt,
nici inima nu mai simti cum bate,
nu mai stii daca zbori
sau esti cazut in genunchi,
daca esti pe pamant
sau mergi pe ape...
De-asta despartirile peste umar
sunt asa grele si adevarate,
amestec de inceput si sfarsit,
de mare si tarm,
de suferinta si fericire...
Lumea ai vrea sa inceapa
si sa se termine cu ea,
cu despartirea peste umar
ca o granita dintre o viata si alta...
Alo, ce faceti? Mai sunteti pe fir?
Ati inchis? Ma mai auziti?
Nu mai aveti semnal? Doar o liniuta?
Și aia de despartire?
Peste umar?
Cand nu mai ai orizont
si distantele nu-ti mai spun nimic,
cand anotimpurile
alearga prin tine in cerc,
atunci, atunci au loc in noi
despartirile peste umar.
Invatati sa credeti in ele,
asa dupa cum spuneam
acum un anotimp si ceva,
sunt cele mai pure
si cele mai adevarate.
Pamantul geme sub greutatea lor,
sub tristetea lor imaterial
