Săptămâna trecută, mi s-a părut că dă să se-ncălzească. N-a fost să fie. Dar fiindcă suntem aproape de idele lui martie, cum ziceau unii dintre ascendenţii noştri, azi mi-a trecut prin cap că aş putea da măcar o juma’ de mână de ajutor. Şi mi-am amintit.

Era tot o formă de martie, dar una pletorică, de la ţară. Era după cutremurul cel mare, când mă luaseră bunicii şi îmbrăţişaserăm cu toţii buduroiul de la puţ, iar apoi dormiserăm în odăiţe, un fel de anexe ale casei, nu magazii, camere de locuit, făcute la începutul secolului trecut pentru ajutoarele de la prăvălie. Noi ne bucuram de ele numai pe vreme caldă, că ne strângeam acolo, copiii şi bunicul, şi inventam poveşti ori le amestecam pe cele ştiute. În astfel de incursiuni, borcanele de dulceaţă nu scăpau niciodată întregi.

Bunică-mea nu mergea niciodată la priveghiuri sau la înmormântări. El, da. Şi mă lua şi pe mine. Ea ne punea să ne spălăm de trei ori cu săpun, când ne-ntorceam: de două ori cu de-ăla de casă, făcut cu urzici şi cu pelin, şi o dată cu unul mai moale, dar mie nu-mi plăcea deloc mirosul lui chimic. Pe urmă, ne dădea pe mâini cu spirt. Aşa ne făcea şi dacă puneam, din greşeală, mâna pe bani, aşa fac şi eu azi şi abia acum înţeleg de ce nu s-au lipit niciodată de mine. I-am tratat ca pe bacterii.

Aveam, carevasăzică, trei ani şi jumătate, când a murit Glonţoaica. Era cald, era soare, erau şi flori de primăvară. Ne-am dus la mort, pe după-amiază. Acolo, ca de obicei: forfotă mare la bucătărie şi-n curte, că e multă mâncare de făcut, n-ai vreme de jelit, iar în casă, mortul propriu-zis şi babele adiacente. Glonţoaica era văduva unui general, madam Glonţ adică, avea vreo 90 de ani, dacă nu şi peste, şi mi s-a părut destul de împăcată cu trecerea. Asta, când am ajuns să o şi văd.

La priveghiuri e destul de frumos, dacă e vorba despre titulari care-au murit de multă bătrâneţe.