Criza economică ne-a luat prin surprindere. Pe noi, pe românii de rând, dar şi pe ei, cei care, teoretic, ar fi trebuit să protejeze economia românească de efectele taifunului economic pornit din Statele Unite după falimentul Lehman Brothers.

Doar că dacă noi, indiferent dacă suntem angajaţi sau antreprenori, am învăţat ceva din lecţia dură a crizei, ei, politicienii, nu au învăţat nimic. Sau nu au vrut să înveţe. S-au protejat pe ei, pe prietenii şi rudele lor, numite în consiliile de administraţie ale companiilor de stat, în funcţii călduţe, cu responsabilitate minimă şi fără un target, fără presiunea profitabilităţii. Şi toate acestea pe spinarea mediului privat, a României Private, eficiente, a României care contează şi care cotizează lună de lună pentru bunăstarea celeilalte Românii, de stat, de stat la nesfârşit.

Două lumi paralele care înainte de criză nu aveau nicio şansă să se întâlnească. Dar a venit FMI-ul, înjurat de mulţi, văzut de alţii ca singură soluţie pentru ca România să nu ajungă o nouă Grecie. Şi a venit cu bani, pe care i-a dat României nu moca, ci cu dobândă. Dar a venit şi cu măsuri care să apropie cele două Românii. Nu de dragul românilor, cu siguranţă, ci pentru a se asigura că îşi va recupera banii.

În cele din urmă, după ce au crescut fiscalitatea până la limitele suportabilităţii, mai marii României Bugetare au acceptat că, inevitabil, trebuie reduse şi costurile aparatului birocratiic şi a companiilor de stat. Şi asta tot mulţumită contabililor de la FMI, care au cerut – ce tupeu pe ei – eficientizarea sectorului public.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că, la mai bine de patru ani de la declanşarea crizei, cealaltă Românie va simţi efectele pe care mediul privat le-a simţit şi resimţit în urmă cu patru ani şi va trece prin procesul prin care a trecut mediul privat în primii ani de recesiune. Va fi uşor? Fără îndoială