Era tot într-o primăvară, acum 136 de ani – în 1877. La sfîrşitul lui martie, cîteva detaşamente turceşti au trecut Dunărea, atacînd (mai bine zis, jefuind) orăşelul Bechet şi alte cîteva localităţi din sudul României. Găsind în aceasta un valid pretext, Bucureştiul a decretat mobilizarea generală – care avea să aducă sub arme vreo 100.000 de soldaţi, echipaţi prin grija statului şi prin subscripţiile publice pe care entuziasta societate românească, sub emoţie, le-a făcut posibile.
DE ACELASI AUTOR Iron Man 3, dna Merkel şi dl Băsescu Despre cum am stat cu picioarele pe Zid Salonul cărţii parizian şi drogaţii Occidentului (şi ai noştri) O propunere de fracturare a Facultăţii de Istorie Pe 16 aprilie, România şi Rusia încheiau o convenţie militară, în urma căreia trupele ruseşti puteau traversa teritoriul românesc în drum spre Balcani. Pe 10 aprilie, relaţiile diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman fuseseră rupte, iar tributul către Poartă din acel an a fost trecut în conturile Ministerului de Război, pentru a servi dotării armatei. Într-o sesiune extraordinară a Adunării Deputaţilor, pe 9 Mai era proclamată independenţa de stat a României, iar a doua zi – de ziua Dinastiei – au avut loc festivităţile Zilei Independenţei.
Armata noastră a fost dispusă la Dunăre şi primele planuri nu prevedeau intervenţia soldaţilor români dincolo de fluviu, ci numai apărarea graniţei ţării – cu atît mai mult cu cît, imediat ce trupele ruseşti s-au apropiat de Dunăre, turcii au început să bombardeze oraşele malului stîng, de la Calafat spre Călăraşi şi Brăila. În ultimele zile ale lunii mai, domnitorul Carol I şi ţarul rus Alexandru al II-lea au avut o întîlnire la Ploieşti – ocazie cu care partea rusă n-a solicitat ajutorul armatei române dincolo de Dunăre, deşi rezistenţa turcilor, acolo, se dovedise peste aşteptări.
Şi a început, astfel, unul
