Divorţul a preocupat întotdeauna cuplul, mai ales că accesul la această soluţie n-a fost îngrădit, teoretic, de legi şi canoane, aşa cum se întîmplă la alte confesiuni. În secolele XVIII şi XIX, divorţul apare ca o salvare individuală din faţa unor neînţelegeri stridente şi permanente, care pun în pericol viaţa şi mai ales capacitatea cuplului de a evolua şi de a se transforma. Nu se poate vorbi de un final (eşec) al iubirii, atunci cînd cuplul se aşază pe alte principii decît cele de astăzi. Dar chiar şi aşa, despărţirea este amară şi greu de digerat, mai ales cînd la mijloc sînt copiii şi... ceva de împărţit.
DE ACELASI AUTOR Ce-a fost mai întîi: untdelemnul sau untura? Trenurile noastre toate... Dileme de altădată De Paşti Mergînd spre contemporaneitate, spre epoci în care nunta poate fi o alegere, cînd iubirea face parte cît de cît din viaţa în doi, divorţul rămîne o opţiune la care se recurge cu greu. Chiar şi cînd iubirea se transformă în ură, cuplul se zbate să reziste. În numărul din 28 februarie 1904 al deja cunoscutei reviste Moda Nouă, cititoarele ar trebui să răspundă la întrebarea: „E bine sau rău să existe divorţul?“ Bineînţeles că ancheta de la Moda Nouă nu are relevanţă pentru întreaga populaţie, ci doar pentru o minoritate feminină, cu oarecare educaţie, regăsită cu precădere în mediul urban. Iar această minoritate acceptă divorţul ca un rău necesar, nu ca pe o posibilitate de alegere. Unele dintre cititoare îndeamnă la „rezistenţă“ şi mare îngăduinţă, chiar şi atunci cînd lucrurile degenerează mai ceva ca pe la 1800 (aşa cum vă este cunoscut de prin poveştile mele). Iată ce spune o fidelă cititoare a acestei reviste: „De multe ori în viaţa conjugală, suporţi multe, cu abnegaţie şi răbdare, te închini crudei soarte spre a-ţi urzi fericirea din suferinţă, numai şi numai spre a înlătura divorţul.“ Acesta este crezul doamna Elena Petrovici
