Un om ca oricare dintre noi vine în faţa oglinzii să-şi vadă chipul şi, spre marea sa mirare, nu desluşeşte decât conturul unei feţe omeneşti acoperită de insecte într-o continuă şi trufaşă viermuială. Se retrage, ca şi cum ar fi o greşeală, dar faţa rămâne sub viermuiala insectară; este vorba de o sfâşiere de sine, se înţelege, o parte se percepe ca fiind dincolo şi alta dincoace – şi între ele, câmpul larg şi arid al reflexiei. Al intelectului abstract care, slujindu-se de percepţie, îşi aproprie pe cele de-o clipă şi constată sfâşierea conştiinţei de sine a omului. Omul se apropiase de oglindă şi era (ca prezenţă), priveşte spre propriul chip şi nu mai este. Este altceva care îl priveşte pe el, pe el şi lumea sa. Acum îşi dă seama că sfâşierea îl priveşte pe sine şi cele ale sale care populează social-ideologicul cu elemente ţesute sub „masca fericirii”, cum zice Eminescu. Sunt ale sale şi nu sunt, fiindcă nu ţin. Abia imaginea din oglindă îi arată ceea ce se petrece în sine, partea rămasă de-o parte şi-n care el se zbate ca o efemeridă, partea ce trebuie s-o recupereze.Sub aceste fraze înscrise pe un fronton teoretic se aşază şi se lasă deschisă cartea Metropoliliput a lui Liviu Popescu. Ea pare insolită, scrisă de un spirit ludic şi nonconformist. Dar cât de în conformitate cu cele ce se întâmplă pe treapta sfâşierii conştiinţei de sine a omului în acest ceas al încercărilor de schimbare a paradigmei social-ideologice! Să traversezi spaţii cu forme şi elemente haotice în căutare de real şi realităţi şi să nu întâlneşti decât zone pline de efemeride, imaginea propriei tale umbre şi limite, a alunecării sub finitudine! Liviu Popescu ia lumea aşa cum este în acest ceas şi o supune unui joc al spiritului ce dă semne din subterana în care se prezervă. O observă în cele mai mici detalii şi viclenii ale individualului de a-şi depăşi umbra, de a-şi masca inconsist