În principiu, orice discuţie sau dezbatere referitoare la probleme „sensibile” ale trecutului nostru este, în opinia mea, binevenită. Tocmai pentru că se referă la momente delicate ale istoriei noastre, care stârnesc mari pasiuni, este nevoie de o abordare profesionistă, care să pună în atenţia publicului cât mai multe puncte de vedere asupra problematicii în discuţie.
În urmă cu ceva timp am abordat subiectul cuceririi Odesei de către armata română în revista Historia (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/odessa-gustul-amar-al-victoriei), în care am dedicat un subcapitol şi problemei represaliilor. Nu revin aici asupra detaliilor, pe care le puteţi citi în articolul menţionat; vreau doar să punctez câteva idei.
În primul rând, există două mari concepţii la nivelul opiniei publice, ambele greşite, în opinia mea: prima se referă la imaginea de Albă ca Zăpada a armatei române, care niciodată nu ar fi fost implicată în acţiuni precum execuţii sumare sau deportări. Fals, cercetarea istorică dovedind contrariul. Mă grăbesc însă să precizez că în TOATE, repet, în TOATE ţările implicate în conflict pot fi identificate situaţii de încălcare flagrantă a normelor juridice, morale sau etice. O a doua concepţie afirmă opusul: armata română a fost instrumentul personal al lui Antonescu în aplicarea unei politici deliberate de exterminare în masă.
Plecând de la cele două mari curente de opinie, trebuie înţeles rolul şi locul istoricilor într-o societate. Istoricul britanic Richard Evans, autorul unei monumentale lucrări despre regimul nazist, afirma că „este nepotrivit pentru o lucrare istorică să se resfeţe în luxul judecăţilor morale”. Istoricul este cel chemat să înţeleagă, prin mijloacele specifice aflate la îndemână şi prin propria sa pregătire profesională. Capacitatea de a judeca trebuie să o aibă opinia publică.
Aici ajungem într-o si
