Mântuitorul Hristos a dat oamenilor dreptul de a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Desigur, această moştenire aşa de valoroasă implică şi îndatoriri mari.

Prin ea au fost puse pe umerii noştri atribuţii dumnezeieşti, care trebuie îndeplinite.

Până ca El să vină pe pământ, legea care opera în lume era: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (legea talionului); dar El aduce legea: “iertare pentru iertare”. A ţinut să sublinieze importanţa acestei legi la vindecarea tânărului paralizat din Capernaum. Voind să-i înveţe pe oameni că e posibilă pe pământ o viaţă omenească desăvârşită, El s-a arătat oamenilor, aşa cum dorea să-i vadă şi pe ei “oamenii” adevăraţi. Niciodată omenirea n-a fost şi nu va putea să fie ca El, dar va putea să-şi câştige, prin stăruinţă, dexteritatea necesară de a urma calea arătată de El. Toate minunile ce El le-a făcut ne-au arătat mila Sa fără margini pentru durerile oamenilor.

Dar porunca iertării a subliniat-o prin vindecarea tânărului. După concepţia evreiască, există o legătură strânsă între virtute şi bună stare, între păcat şi boală. Psalmistul zice:

” Eu am fost tânăr şi am devenit bătrân, dar niciodată n-am văzut părăsit pe cel drept, ori neamul lui cerşind după pâine”. Boala tânărului era deci osânda pentru păcatele lui, ori ale părinţilor lui. Oricare dintre cei prezenţi putea considera drept vorbe deşarte cuvintele de iertare ale Mântuitorului, dacă cel iertat nu primea şi ridicarea osândei, vindecarea.

Şi când a plecat cel vindecat din Capernaum, a dus cu el două sarcini: pe un umăr patul lui de boală, iar pe celălalt, o sarcină mult mai grea: datoria de a face şi el ceea ce i s-a făcut Iui în acea zi – datoria de a ierta semenilor săi.

Grea sarcină – să ridici spre mângâiere, iertare şi binecuvântare mâna, care cu ceva clipe înainte se încleştase în pumn vânjos spre a astupa gura bârfitorului