Cu mai bine de un secol în urmă, grupuri răzleţe de geamgii din comuna Mărgău (Cluj) au început să migreze spre periferiile rurale ale Bucureştiului. La începuturile sale, meseria de geamgiu avea de-a face cu un parcurs itinerant, descris în termenii unor istorii picareşti: cei mai mulţi închiriau un vagon de tren din Huedin, împreună cu alţi doi-trei consăteni, demontau căruţele roată cu roată, apoi le îmbarcau, alături de cai. După cîteva zile, reasamblau atelajele şi începeau să cutreiere satele din preajma Capitalei, în căutare de muşterii cărora să le schimbe ferestrele sparte. Vîrsta de la care un viitor geamgiu îşi începea ucenicia (obligatorie înainte de primirea certificatului de lucrător ambulant) era foarte mică (12-14 ani) şi putea ajunge chiar şi la 8-9 ani. Ucenicia era inevitabilă şi pentru că îi asigura viitorului geamgiu o minimă pregătire specializată, valorizată, şi pentru că implica trecerea de la un parcurs nomad, precar, la o formă de profesionalizare a acestei practici.
DE ACELASI AUTOR Leasing, claxoane şi haos După Revoluţie – o etnografie a „democraţiei de colţ de stradă” House in progress... Salvaţi bodega cinstită! Ne aflăm într-un mediu departe de învăţări cu ajutorul cărţilor, descris astfel de etnologul Cristina Papa: „Aici, a învăţa impune voinţă, viclenie, şi nu e, contrar a ce s-ar putea gîndi, treaba maestrului. Cunoaşterea permite menţinerea puterii din partea celor care sînt privaţi de ea: competenţa nu este distribuită în mod gratuit şi, din acest motiv, trebuie furată.“ Prin urmare, acest savoir-faire este mai întotdeauna dublat de un savoir-voir, „acea privire scurt aruncată de croitor înainte să coasă“, teoretizată de etnologii Denis Chevalier şi Isac Chiva. Acest cîmp al automatismelor are de-a face cu o cunoaştere rutinizată, care îl obligă pe artizan să construiască propriile răspunsuri în termeni de ustensile,
