De ani întregi ni se livrează, pe toate canalele, „realitate“. Cu rezultatul că realitatea e tot mai supra-realistă. Boala e veche. O dovedeşte articolul de mai jos, scris acum aproape şapte ani. Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie. Veche, desigur, ca toate lucrurile noi. I-aş spune ideologia realităţii minimale sau, ca să invoc metafizica domnului Vanghelie, ideologia realităţii „care este“. În rezumat, ea sună astfel: realitatea, atîta cîtă e, e destulă şi e bună.
DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Înapoi la colectivism? Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) Să nu ne complicăm cu criterii sofisticate, cu pretenţii intelectualiste, cu exigenţe elitare. Să admitem, odată pentru totdeauna, că nu opiniile cîtorva sclifosiţi, nu valorile rarefiate ale unor minorităţi gălbejite constituie substanţa şi rostul vieţii. Viaţa, viaţa adevărată, viaţa celor mulţi, cu nevoile lor curente, cu bravul lor semidoctism, cu farmecul lor gregar – iată ceea ce trebuie să aperi, să lauzi şi să cînţi. Să ne mai lase puriştii „bunului-gust“, şoarecii de bibliotecă, grămăticii pedanţi. Să dăm cezarului popular ceea ce îi aparţine: atenţia noastră exclusivă, amorul nostru necondiţionat. Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cîtorva cupluri de semi-anonimi? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentele TV cu iz de bordel vi se par vulgare? Dar cine vă pune să vă uitaţi? Ce-ţi fi vrînd? Molière zi şi noapte? Caragiale non-stop? Charlie Chaplin de trei ori pe zi? N-aveţi decît să vă încuiaţi în bibliotecă. Viaţa e în altă parte şi se poate dispensa de fiţele voastre. Viaţa e mişto şi miştocăreala e viaţă. Ne-am săturat de idei înalte, de
