Un actor incompatibil cu bunul simţ, fost ministru al culturii, sugera recent ca firmele europene să plece din România. Ar fi răspunsul „demn” dat de noi refuzului de a fi acceptaţi în Schengen. Una dintre firmele amintite de politruc are nume programatic: Carrefour. Într-adevăr, România se află la răscruce, la o intersecţie destinală.

Ce nu vor să accepte actualii noştri guvernanţi este un fapt pe cât de aparent banal, pe atât de important. Dincolo de birocraţie, de risipă, de tendinţa de a controla în afara limitelor mandatului politic, dincolo de absurdităţile administrative generate de un organism de reglementare prea mare – de la curbura bananei la lungimea pastelor şi de la libertatea unora de a pescui concomitent cu interdicţia impusă altora de a face acelaşi lucru –, Uniunea Europeană este o comunitate bazată pe un număr de principii şi valori. Pe măsură ce realitatea cotidiană contrazice construcţia de idei, cu atât recursul la fundamente este inevitabil şi recomandabil.

Este aşadar foarte simplu să critici UE, autosuficenţa eurofuncţionarilor, de la Comisie şi Parlamentul European deopotrivă. Iată de ce a fi anti UE reprezintă o armă populistă frecvent folosită tocmai pentru că se află la îndemână. În fond, ce poate fi mai facil decât agitarea spectrului unui pericol supranaţional, al unei hidre avide de putere, nivelând toate marile şi micile identităţi, călcând în picioare sensibilităţi seculare şi impunând reguli samavolnice? Dacă la Bucureşti, UE este comparată cu Înalta Poartă, la Budapesta, UE trimite la fosta administraţie imperială. Sentimente antibruxelleze sunt la Atena, dar şi la Londra, chiar dacă din motive diferite.

Şi totuşi. Cine contestă legitimitatea democratică, în curs de clarificare şi consolidare, sau chiar raţiunea de a fi a UE trebuie să treacă un scurt examen de conştiinţă istorică. Să răspundă adică