Sofi Oksanen, fino-esto­niană (n. 1977, Jyväskylä, Finlanda), s-a afirmat, după studii de literatură şi drama­turgie, încă din 2003, cu romanul la care ne vom referi, Vacile lui Stalin (Polirom, 2012), ca una dintre cele mai originale voci ale prozei finlan­deze de azi. Au urmat volumele de proză „Baby Jane“ (2005), roman ce plonjează în intimi­tatea şi tensiunea din sânul unui cuplu lesbian, „Purificarea“ (apărut în Finlanda în 2008, roman care a avut un succes enorm în Occident), „Când au dispărut porumbeii“ (2012). Cele mai prestigioase premii naţionale (Finlandia şi Runeberg), dar şi străine, în speţă franceze, i-au confirmat talentul în 2010 (Femina Étranger şi FNAC). Romanul al cărui titlu se inspiră din tragicomica poreclă dată de deportaţii înfometaţi caprelor siberiene este un joc de alternanţă a mai multor epoci şi voci narative. Persoana a treia singular pentru evocarea trecutului: Estonia imediat după ultimul război mondial, Estonia în era ocupaţiei sovietice şi copilăria tinerei Anna (avatarul epic al autoarei), persoana întâi pentru a evoca prezentul şi tulburările alimentare ale acesteia (de la bulimie la vărsăturile voluntare). Fractura între persoana întâi şi a treia, deşi este vorba de unul şi acelaşi personaj, creează o distanţare în raport cu o epocă, distanţare care poate fi asociată cu independenţa Estoniei, dobândită în 1991; aşadar, o pendulare semnificativă, ale cărei consecinţe se regăsesc la fel de bine în marea istorie şi în istoria personală. O tematică amplu exploatată în opera lui Sofi Oksanen, la graniţa dintre ficţiune şi biografism, folosirea acelui eu narativ şi numeroasele similitudini între viaţa autoarei şi cea a personajului protagonist îl vor face pe cititor să-şi pună întrebarea asupra procentului de elemente furnizate de istoria familială şi incorporate în roman. Totuşi, dacă e firesc să ne gândim că unele prob