„Angela Merkel este cel mai bun politician european”, a zis Crin Antonescu. „Premierul şi Preşedintele trebuie să coopereze”, a zis Victor Ponta şi Crin Antonescu. Traian Băsescu vorbeşte pe un ton amabil despre unele decizii ale premierului. Ce se-ntâmplă cu oamenii ăştia?

Unde sunt strigătele de luptă de mai an? Unde sunt declaraţiile ţâfnoase la adresa doamnei Merkel, unde sunt vorbele mari despre „imposibila coabitare” cu Băsescu? Unde sunt jurămintele preşedintelui că nu-l va numi „niciodată” premier pe Ponta, unde-s puciştii USL, unde-i dictatura lui Băsescu? Ce-i cu blazarea asta? Ce-i cu toleranţa asta democratică, de unde atâta raţiune? Oare pactul „de neagresiune” semnat între Preşedinte şi Premier îşi arată roadele? Bine ar fi. (Deşi, dacă schimbăm unghiul, vestea proastă a pactului e că politeţea între primii oameni în stat nu mai e posibilă decât pe bază de acord semnat şi parafat, cei şapte ani de-acasă nu funcţionează la nivelul ăsta). Oare au obosit combatanţii? Sau e o „strategie de imagine”, cum zic scepticii prea dedaţi la „subtilităţile” politichiei româneşti, prin care trepăduşesc tot felul de „consilieri de imagine” chitiţi pe televiziuni? Tot ce se poate.

Cred însă că mai e ceva. Puterea instalată după alegeri a dat nas cu – vorba d-lui Iliescu de pe vremea când nu era atât de înţelept ca acum – „meandrele concretului”. Adică n-are încotro. Dacă ne uităm la unele iniţiative ale Guvernului, o să găsim câteva lucruri încercate pe vremea lui Emil Boc şi întâmpinate de USL-ul de opoziţie de atunci cu strigăte de „săriţi, ne omoară vampirul”. Aş! Năbădăile verbale din opoziţie se transformă brusc în „realism” când ajungi la putere. Pe de altă parte, chiar dacă cele 11 puncte puse pe listă de Comisia Europeană au rămas oarecum în ceaţă, incursiunile europene i-au prins bine „celui mai tânăr premier din istoria României”: şi-a dat s