După tripticul „un mit al poetului şi despre calea omului”, Dumitru Toma pare că reia totul de la început. Fereastra dinspre lume (Ed. SimArt, Craiova, 2009) propunea un mit al poetului, Umbra şi fumul (Ed. SimArt, Craiova, 2010) urmărea trecerea şi petrecerea omului, iar Marginile lumii (Ed. SimArt, Craiova, 2011) purta asupra facerii şi refacerii omului. În alte cuvinte, se trecea de la limbul poetului cu acea prigorie ca entitate poematică, se avansa printr-un „nod” dialectic şi ontic al omului ca metaforă şi se însemna împletirea sa la drama divină. Dacă volumul din urmă închidea (fără închidere) cu „marginile lumii răsfrânte în om”, cel de acum, al patrulea, Sitarul străveziu (Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2013), deschide cu marginile omului răsfrânte în lume. Mai bine zis, cu lumea văzută străluminat de om; marginile sunt atingerile de infinire şi absolut. El preia sensurile tripticului la un nou nivel de realitate şi lasă ca semn, cel puţin, licărirea de „rimă” cu primul volum prin faptul că, ornat spus, tot o pasăre îşi încearcă zborul – prigoria ca entitate poematică, născând din sfâşierile lăuntrice mitul poetului, este înlocuită, pe treapta aceasta, cu sitarul ca entitate revelatoare, care soarbe untul pământului şi face din acesta proiecţiile omeneşti străvezii.

Dar mai întâi, ce este această pasăre, sitarul? Dumitru Toma aşază câteva vorbe pe frontonul cărţii, cu smerenie şi ca mulţumire scriitorului Mircea Ciobanu:

„În primăvara anului 1973, la o vânătoare de pasaj, văzând o pasăre singuratică pe marginea Cânepiştei, MIRCEA CIOBANU a spus:

«Sitarul este pasărea tainei şi a luceferilor pe care multe legende o înfăşoară într-o aură de mister. Vine la noi din ţările calde, primăvara, când ciocârliile încep să cânte şi sălciile îşi arată mâţişorii. Îşi caută perechea după apariţia luceafărului de seară şi încetează înainte de dispariţ