Între preocupările prime pentru schimbare ale fiecărui guvern în România, legea educaţiei este favorită. Pentru că educaţia de/la stat înseamnă un sistem, bugetat, şi un corp social reprezentat de elevi, studenţi cadre didactice, părinţi, familii care devine, din când în când, şi corp electoral. Modificările care sunt propuse, apoi votate sclipesc rar a coerenţă, logică şi corespundere cu realităţi româno-europene.

Între preocupările prime pentru schimbare ale fiecărui guvern în România, legea educaţiei este favorită. Pentru că educaţia de/la stat înseamnă un sistem, bugetat, şi un corp social reprezentat de elevi, studenţi cadre didactice, părinţi, familii care devine, din când în când, şi corp electoral. Modificările care sunt propuse, apoi votate sclipesc rar a coerenţă, logică şi corespundere cu realităţi româno-europene. Când, totuşi, voinţa de a construi coerent o arhitectură educaţională duce la un rezultat, chiar cu imperfecţiuni sau inadvertenţe, prăpădul electoral o atacă imediat, cu forţă şi poftă de…altfel.

Acţiunea politicului nu mai încurajează cinstea, corectitudinea în actul educaţional. Propunerea recentă, de pildă, între alte modificări, de a ataca direct o prerogativă a autonomiei universitare, prin îngrădirea dreptului rectorului de a retrage o diplomă de studii, conform procedurii aprobate prin Carta universitară, este nu numai blamabilă, ci şi convenabilă. Ea contravine altor prevederi, atât din Legea Educaţiei cât şi din Constituţia României privind autonomia universitară. E o mare bucurie, desigur, că doamna senator Ecaterina Andronescu îşi doreşte o autonomie ca în universităţile germane. Acum. Ce mi se pare revoltător este că afirmaţia e emisă uitând (?) că autonomia universitară e un castel care se prăbuşeşte încet-încet atunci când legea calcă pe cinste, când integritatea academică şi formele de furt în lucrări scrise su