Până acum vreo câţiva ani, lenea era un element inexistent în politica românească. Exista ipocrizie, exista duplicitate, exista minciună, dar nicidecum lene. Nici măcar marii ţepari care au îngropat economia n-au fost leneşi. Dimpotrivă, alde Năstase, Micky Şpagă, Mitrea sau DIP se trezeau dimineaţa la prima oră, fiindcă ştiau, săracii, că au mult de furat pe ziua aia, nu glumă.
De când pe firmamentul politic a apărut însă steaua cu coadă numită Crin George Laurenţiu Antonescu (Mireille Mathieu, pentru cunoscuţi), lucrurile s-au schimbat. Lenea şi-a intrat în pâine. Pentru că numitul Antonescu nu s-a făcut remarcat până acum decât printr-o vajnică şi atotcuprinzătoare lene. Poate că v-aţi întrebat de multe ori de ce el iubeşte în taină ţări precum Coreea de Nord şi v-aţi răspuns că, fiind din fire tiran, e firesc să adore tiraniile.
Dar pasiunea lui n-are nicio legătură cu ideea de tiranie, căci explicaţia, mi-am dat eu seama, e mult mai subtilă. Păi nu ştiţi cum numea propaganda ceauşistă, pe vremuri, Coreea de Nord? “Ţara dimineţilor liniştite”. Un psihanalist ar spune că ideea unei dimineţi liniştite s-a cuibărit atât de adânc în mintea lui Antonescu încât, instinctiv, omuleţul iubeşte tot ce are legătură cu ea, implicit satrapia asiatică doldora de flămânzi, lăcuste şi bombe nucleare.
Evident, Crin Antonescu nu va recunoaşte nici epilat cu ceară că sentimentul lui dominant nu e ura faţă de Băsescu, ci lenea. Şi, cum nu poate recunoaşte că nu face un anumit lucru sau nu merge într-un anumit loc din pricină că îl fxxe o lene groaznică, el prezintă acest sentiment drept “gest politic”. Lenea a ajuns, deci, în România, să fie considerat “gest politic”. Iar dacă privim înapoi fără mânie, vedem că şi trecutului lui Antonescu a fost plin de “gesturi politice” – chiar şi atunci când liderul liberal n-avea nicio treabă cu politica.
Dar Crin a fost
