La întâlnirea din februarie a Atelierului de Filosofie şi Antropologie Medicală de la Cluj, găzduită de Clinica Medicală II (prof. dr. Dan L. Dumitraşcu), conf. univ. Király V. István, iniţiatorul Atelierului, l-a invitat pe Constantin Bărbulescu, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca, să prezinte rezultatele studiului intitulat: „Elita medicală şi procesul modernizării societăţii rurale din România (1859–1914)“. Auditoriul a asistat la o veritabilă lecţie de istoria medicinii, condimentată cu elemente de antropologie medicală. Au fost prezentate cazurile Marin Vărzaru şi Stoian Buruiană, vindecători „empirici“ – după cum au fost numiţi de autorităţile medicale ale vremii. După cum a arătat prezentatorul, aceste cazuri nu interesează în sine, ci doar pentru a ilustra raporturile dintre cultura medicală dominantă, promovată de statul modern, şi cultura ţărănească a epocii. Astfel, la mijlocul secolului XIX, în Principatele Române, tratamentul bolilor era apanajul a două categorii de specialişti: vindecători ţărani – „empirici“, cum îi numesc autorităţile medicale – şi doctorii în medicină, exponenţii noului sistem sanitar organizat de stat. Printre empirici, au fost descrişi o mulţime de vindecători specializaţi pe diverse afecţiuni: ortopezi („aveau în traistă câlţi, praf de cărămidă, câteva ouă şi câteva margini de postav; cu acestea făceau toate operaţiile în frânturile oaselor“), moaşele empirice, oculişti ţărani. Fosta măţăreasă de la abator, căreia, „urându-i-se cu această meserie, s-a apucat de doftorie“, devine „specialistă în vindecarea anghinei difterice după o metodă mai veche“, prin suflarea în gâtul bolnavului a unui praf de fecale de câine uscate; în plus, „căuta şi de scrânteală şi de frânturi“. În secolul XIX, alături de aceştia, exista o mare masă de descântătoare şi alţi „specialişti“ ai remediilor