Emil Cioran este un filozof pe care şi-l revendicǎ în egalǎ mǎsurǎ atît cultura românǎ cît şi cultura francezǎ. Cǎrţile care i-au adus celebritatea au fost scrise însǎ, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, în limba lui Voltaire, iar pe mapamond Emil Cioran este considerat un mare scriitor de limbǎ francezǎ, deşi îşi are rǎdǎcinile în România.

Din multiple motive, Cioran este un scriitor unic, cu un destin deosebit, încarnînd în acelaşi timp reuşita şi o formǎ de ascetism pe care puţini intelectuali o practicǎ. Cioran a locuit la Paris, timp de decenii, în douǎ camere mansardate, nu departe de teatrul Odéon şi de grǎdina Luxembourg. In mijlocul Parisului deci, dar sǎrac. Acest dispreţ al lui Cioran pentru semnele exterioare ale "ascensiunii sociale" şi ale integrǎrii în societatea parizianǎ i-au conferit o aurǎ specialǎ, de ins original. Filozoful a fost de altfel consecvent cu sine însuşi şi cu aceastǎ imagine pînǎ în clipa morţii. Se ştie, de exemplu, cǎ Emil Cioran nu a cerut niciodatǎ cetǎţenia francezǎ şi a preferat sǎ rǎmînǎ apatrid. Din cînd în cînd trebuia de altfel sǎ se ducǎ la prefectura Parisului pentru a-şi reînnoi o ştampilǎ pe cartea sa de apatrid, ceea ce probabil îl amuza în sinea sa. Apatrid fiind, Cioran şi-a conservat cu siguranţǎ o formǎ de libertate interioarǎ: nu mai avea nici o patrie de apǎrat şi de servit, cu excepţia reflecţiei filozofice şi a limbii franceze.

S-a scris mult şi despre consecvenţa cu care Cioran a refuzat, în Franţa, sǎ mai vorbeascǎ româneşte, pentru a se dedica integral scrisului în limba francezǎ. O limbǎ pe care o considera, la un moment dat, ca un fel de "cǎmaşǎ de forţǎ" şi în care trebuia sǎ asude pentru fiecare cuvînt, pentru fiecare frazǎ. Ruptura sa radicalǎ cu limba românǎ i-a fost însǎ necesarǎ, pentru cǎ româna îl contamina mereu cu caracterul ei vulcanic şi excesiv de poetic. Pentru criticii